Ma uit la pozele cu zapada din Germania si Austria de ieri si de azi, si incerc sa -mi dau seama de ce nu imi mai inspira aceeasi magie ca in urma cu mai multi ani.
Si nu pot gasi decat o singura explicatie: aceea ca, judecand dupa neaua apoasa, realizez ca aceasta va dura cateva zile, axim, dar, de cele mai multe ori, pana la rasarit.
Cand eram copil, nu stiam ca zapada apoasa tine pana la rasarit, daca nu sunt prognozate inghet sau precipitatii suplimentare.
E ca atunci cand esti adolescent, si nu stii ca “flama” tine pana la rasarit, dar iubesti de parca, in acelasi timp, nu ar exista ziua de maine, si, totdodata, clipa de fata nu se va sfarsi niciodata.
Asa si cu ninsoarea: cand esti copil, te bucuri de ea ca si cum ar tine nesfarsit, nu ii vezi finalul, te bucuri de moment.
Este un drawback al cunoasterii prognozei si fenomenelor meteo: daca stii cat de aproape e finalul, nu poti sa te mai bucuri la aceeasi intensitate de fenomen.
Apuci sa cunosti ciclicitatea momentului, dispare din magia acestuia, oricat de efemer ar fi.
Pe de alta parte, la iubire nu e “prognoza”, ca in meteo, oricat de bun psihanalist ai fi.
Si de aici vine magia: te bucuri ca si cum nu ar mai fi maine.
Asa cum la zapada iti doresti sa tina o luna nametii, la fel si la iubire vrei sa tia o viata.
Si, niciodata, nu poti sti, cu adevarat, nimic.
De aceea e cel mai bine sa te bucuri de fiecare fulg de nea.
Pentru ca, desti stii ca maine nu va mai fi, exista posibilitatea ca zapada sa ramana acolo, mereu.
Trebuie doar sa o auzi, chiar daca altii nu o vad.
Idei si Subterfugii 