Suntem norocosi ca putem trai asta, stii?

Un tatic, care purta copilul de cativa anisori in “cius”, langa mamica, se uita peste un gard destul de inalt. Afara ploua. Cel mic are gluga pe cap, pe parinti ii uda apa care pica din cer..

Cei doi incercau sa ii arate celui mic cum decoleaza un elicopter. Il vazusera de pe drum cum aterizeaza, si au stat 40 -50 de minute in ploaie, aproape o ora, doar ca sa il vada desprinzandu-se de la sol.

“Hai sa stam in masina, si iesim cand decoleaza, ok, tati?”

“-Nu, vreau sa stam aici, sa nu pierdem”, raspunse cel mic, desi gluga ii era fleasca.

Si uite asa au stat aproape o ora in ploaie, sa vada un elicopter SMURD, cu indicativ 344, cum ia o fata in floarea varstei, care pana la dimineata va muri 100%, daca nu chiar in zborul de cca 40 de minute, cat au stat parintii cu cel mic sa astepte ridicarea aparatului de zbor..

Practic, cat mai avea fata de trait, au asteptat si cei trei decolarea elicopterului, care, desi venise, pe vreme rea, sa ii salveze viata, o ducea , in zbor spre moarte. Ranile suferite erau prea grave sa supravietuiasca pana a doua zi, si, conform tuturor sanselor, avea sa moara in aer, intr-un zbor pe care, altminteri, nu si l-ar fi permis niciodata cat timp a fost in viata.

De altfel, nici familia care a stat aproape o ora in ploaie nu si-ar permite un zbor cu elicopterul, judecand dupa cum erau imbracati si ce masina aveau, insa se bucurau sa ii arate celui mic un astfel de aparat de zbor, pe care, de altfel, nu il mai vazusera niciodata de aproape, fara sa stie despre ce este vorba in zborul cu pricina.

Si imi aduc aminte instant de cuvintele unui tip, fost comandant la AR, care se plimba cand vrea el cu avionul lui, proprietate personala: “Suntem norocosi ca putem trai asta, stii?”, pe care le-a spus la finalul unui zbor, in ziua cand si eu mi-am obtinut licenta de pilot.

Mi-am amintit de aceste cuvinte si acum o luna, pe cand imi plimbam mana prin apa marii negre, care lumina in albastru de cate ori o atingeam. Era atat de calda, eu deasupra vedeam calea lactee, constelatiile, singura lumina artificiala venea de la cortul meu, singur pe sute de metri, pe un damb de plaja salbatica, si cateva puncte rosiatice care veneau de la cateva zeci de kilometri de la niste eoliene din Dobrogea.

Vedeam pentru prima oara in viata mea “licuricii de apa”, acele fiinte bioluminiscente, care lumineaza de cate ori se sparge un val sau cand le atingi in apa marii. La doar cativa ani de cand am vazut pentru prima data licurici luminand in aer, aspect despre care am mai scris recent.

“Suntem norocosi ca putem trai asta, stii?”

Nu cunosc prea multe persoane care sa fi vazut licurici.

Nu Cunosc prea multe persoane care sa fi vazut licurici de apa.

Si nu cunosc prea multe persoane care sa le fi vazut pe ambele.

“Suntem norocosi ca putem trai asta, stii?”, mi-a mai spus cineva, candva, nu foarte demult, fara legatura cu aspectele antementionate, dar cu oaresce implicatii.

“Suntem norocosi ca putem trai , stii?”, as zice eu.

Te.