It can be done!


Imi amintesc de primul meu zbor cu avionul.

Nu e cum a fost la mai toata lumea, gen cu airbus-ul, rata de Alexandria-Bucuresti.

A fost cu Antonov II-ul.

Acolo unde simti cu adevarat ca zbori, cum numai in avioanele mici poti trai asemenea sentiment.

Eram in scoala generala si incepeam cursurile dupa pranz, asa ca in fiecare dimineata mergeam pe campul de la iesirea din oras, unde era teren de manevra pentru defuncta aviatie utilitara care deservea campurile din zona.

Cam toata clasa a Vii-a si a VIII-a am mers pe acolo , de cate ori am putut, dar nu s-a nimerit: ba tocmai decolasera, ba nu se putea, ba plecau la Giurgiu si ne luau, dar sa ne intoarcem noi cum putem. Si asa ma alegeam doar cu o plimbare de aproape 10 km dus intors pana acolo. Una s-a lasat si cu un dosar penal, ca mai sunt si cormorani prin zona, dar nu intru in detalii.

Asa ca am ajuns clasa a IX-a de liceu, si merg intr-o seara acolo, iar pilotul comandant imi spune, probabil ca sa scape de mine, ca a fost ultimul lui zbor pe zi, dar ma va plimba daca vin a doua zi la 5 dimineata.

Ceea ce nu a apreciat a fost ca determinarea mea era mai puternica decat si-ar fi crezut, si, cu ajutorul soferului de cisterna care aducea apa pentru amestecul de insecticid, care mi-a soptit : daca esti la 4 jumatate dimineata la capul podului, te iau pana la aerodrom!

Soferul de pe cisterna de apa imi sopteste pe cand plecam, dezamagit: “Daca la 4 jumatate esti la capul podului, te aduc eu”

La 4 eram acolo.

Doar eram trezit din somn la fiecare inceput de vara de batranul AN II care efectua misiuni de aviotratament peste oras, si de fiecare data visam ca eram in zbor.

Imi amintesc privirea pilotului care , mirat de determinarea mea, decise sa ma puna la o ultima incercare: sa ma sui sus pe aripile avionului si sa il incarc cu insecticid daca vreau sa zbor: misiune indeplinita.

Apoi, stand intre cele doua locuri, vad pista, ma uit pe multitudinea de “ceasuri” de pe “bord”, iar cand ridic privirea vad stalpii de electricitate pe care ii vedeam de atatea ori cand mergeam km intregi pe jos pana la aerodrom, doar ca de data asta erau cumva intr-o parte, si de sus.

Zburam.

Eram liber, eram in aer, zburam pentru prima data.

A fost data cand am spus ca voi repeta experienta.

Cine s-ar fi gandit ca , candva, rolurile se vor inversa?

Cine s-ar fi gandit, insa, ca munca va fi una pe atat de grea, pe atat de frumoasa?
Implinirea unui vis aduce o satisfacie direct proportionala cu munca pentru a-l atinge. Pentru ca nu toți oamenii au privilegiul de a-și îndeplini visul.
Tocmai de aceea tu ești altfel. De ce nu își urmeaza oamenii visurile?
De frica de a nu da greș. Acești oameni nu riscă niciodată! Unii nu isi depasesc niciodata zona de confort. Pentru mine, astia sunt oameni morti. Care traiesc, dar degeaba. Adica nu traiesc deloc.
Obiectivul principal al visului tău nu e să zbori, ci să fii fericit!
Dar dacă zborul este ceea ce te face să fii fericit, atunci totul e perfect!
Zboara, si atunci nimic nu va mai conta!
Apropos, stiti ce spunea Pablo?
Nu, nu alpaca lui Godina, ci Picasso:

Everything you can imagine is real.

Yes, it is!

Orice iti poti imagina, este real!
Viseaza, nu inceta sa visezi! Visurile devin realitate cand ti le doresti suficient de mult: orice poti sa iti imaginezi indeajuns de in amanunt si sa iti doresti cu toata ardoarea fiintei tale va deveni realitate!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s