Iubire artificiala

Cirrus, Socrates, particle, decibel, hurricane, dolphin, tulip.

Asta e o serie de cuvinte care, spuse in ordinea respectiva, ar face un android (robot cu chip uman, nu cacaturile de telefoane pe care le aveti voi astazi, labagistelor si labagiilor) sa iubeasca un om, in sensul de iubire materno-paterna. Asta in pelicula lui Spielberg-Kubrick AI (A.I. Artificial Intelligence).

In pelicula respectiva e prezentat un cuplu care are copilul de 8 ani, sau ceva, ranit grav si introdus in criogenie, intr-un viitor indepartat, care adopta un android cu inteligenta artificiala, cu chip de copil, creat de un savant care si a pierdut copilul sau, capabil sa iubeasca cu dragoste de copil niste parinti surogat, daca ii activeaza aceasta functie, de iubire, spunand seria de cuvinte enuntata anterior.

O pelicula incredibil de emotionanta, care prezinta, in fapt, necesitatea omului de a iubi, precum si povara sentimentului de iubire in sine, fie ca ar veni din partea unui om or a unui robot capabil de sentimente umane. Mai ales venind din partea unui robot/android, care e capabil sa traiasca vesnic, caci, ce e mai impovarator decat iubirea vesnica?

Da, stiu ca multi dintre voi nu vor intelege, pentru ca multi dintre voi nu ati simtit iubirea. In loc sa va consider norocosi, am sa va consider handicapati, caci, da, este un handicap sa nu pot simti iubirea adevarata.

Iubirea vesnica este cel mai impovarator sentiment pe care un robot il poate simti, caci, omul nu este capabil de asa ceva, avand in vedere ca omul nu traieste vesnic, deci nici iubirea pe care o simte nu poate avea aceasta caracteristica.

Ma rog, asta e o transpunere a unei magnitudini de la un plan la altul, ca un paralelism personificator. Daca nu ai inteles ce am vrut sa exprim, apasa pe X acum si inchide pagina, ca esti retardat.

Inca o pelicula creata recent, care ruleaza acum in cinematografe, este una tot creata pe ideea de  iubire om-robot si viceversa, si anume Tomorrowland, unde un baietel genial se indragosteste de un robot cu chip de fetita.

Cert este ca, desi din perspectiva SF ului, iubirea poate fi transpusa prin personificarea unor linii de cod, aceasta este specifica numai omului, si , poate, intr o anumita masura, si anumitor fiinte vii, desi aici cred, mai degraba, ca este vorba de un atasament mai mult sau mai putin pronuntat.

Revenind, doi parinti care si au pierdut, aparent , unicul copil, adopta un copil surogat, un robot cu inteligenta artificiala, care a fost programat sa iubeasca doar dupa ce este activat pe aceasta tema, iar mama(Monica) il activeaza.

Dar care este responsabilitatea pe care o purtam pe umeri cand suntem iubiti sincer, cu adevarat? E ca si cu vulpea din micul print, in pula mea. Dar prea putini care citesc Micul Print inteleg, pentru ca sunt niste incapabili! Asta este, curvele mereu se “scot” utilizand expresia “friends with benefits”, inventata de o curva prea frustrata ca i se spunea curva, dar tot curva a ramas.

Insa sa revenim la iubirea materna. De fapt, hai sa nu!

Sa generalizam la orice tip de iubire. Ce responsabilitate avem cand suntem iubiti sincer? Well…ar trebui niciuna, nu-i asa, caci iubirea este un sentiment egoist, de proiectare a unor sentimente asupra ciuva, pentru ca avem noi insine nevoie de acest lucru.

E vorba de ce putem obtine noi in schimb. Mereu a fost vorba de asta. In fapt, mereu a fost vorba de echilibru!

Si, totusi, nu!

Chiar daca ideea de baza a ambelor pelicule antementionate ar spune asta, de fapt nu-i asa.

De fapt, hai sa mai ridicam si privirea in sus si sa observam luna plina care straluceste pe cerul de final de mai-inceput de iunie de vreo 3 zile.

Sa realizam ca iubirea vine dinlauntru, nu din vreo fortare.

Si mai da-i dracului de surogati! Pentru ca iubirea este naturala!