Cel mai iubit dintre pamanteni


Cel mai iubit dintre pamanteni

batran_alexandria_teleorman


O imagine care m-a impresionat peste masura (si pe mine nu prea ma mai impresioneaza nimic) mi a fost dat sa o vad cu 2 zile inainte de Craciun. Initial nici nu am observat, caci eram atent la trafic, dar mi a atras atentia mama, cu care mergeam la cumparaturi.

Se petrecea intr-o intersectie la intrarea intr un complex comercial de la marginea orasului. O puzderie de masini asteptau sa le vina randul la prioritate, pentru a patrunde pe drumul principal, pe doua coloane.

A doua masina din prima coloana era o Dacie veche, parca din alta era, extrem, dar extrem de bine ingrijita. Cu usurinta ai fi catalogat o ca masina de epoca. Aceasta era condusa de un batran care avea, aparent, cel putin 75 de ani, cu niste ochelari cu lentile extrem de groase, si, desi era la volan, se observa cu usurinta ca este inalt si slab.

Acesta era foarte speriat de traficul intens, dezorientat de agitatia din trafic, incercand sa isi gaseasca locul pe o sosea care parca avea alte reguli decat atunci cand condusese ultima data. Dacia rosie inca mai avea incalzire functionala, dar partial, la extremitati, gemurile erau aburite.

Toata imaginea mi-a trezit un sentiment ciudat, aparte, indescriptibil, o combinatie dintre admiratie, mila, respect si amuzament.

Care era povestea batranului venit singur la cumparaturile de Craciun, cel mai probabil dintr un sat, fiind cu siguranta singura modalitate de deplasare aceea de a scoate batrana Dacie dintr un garaj in care, pesemne, a stat mai tot timpul in ultimile zeci de ani?

De la ce departare venea si oare cum i se parea realitatea actuala, din care parea total desprins, fiind eminamente anacronic?

Aceste intrebari apasatore, precum si timpul liber pe care mi l oferea vacanta de sarbatori facu sa apelez la un fost coleg de liceu, actual politist la rutiera, caruia ii cerui sa imi spuna datele din spatele numarului de inmatriculare al daciei rosii, extrem de bine ingrijita, in pofida faptului ca era unul dintre primele modele ale autoturismului.

Nu mica imi fu mirarea sa aflu ca domiciliul batranului se afla la peste 27 de km de oras, intr-un satuc uitat de lume, fara strazi si far numerotare: in buletin, in dreptul adresei, se afla doar satul si judetul.

Ajuns in dreptul portii acestuia, constatai ca a sa casuta, desi saracaciosa, era foarte bine intretinuta si ingrijita, asemenea gardului de uluci confectionat parca dintr un lemn din alt secol.

Latratul gutural al unui catel, in anii umani, probabil la fel de in varsta ca si batranul, facu strigatul meu futil. garbovit de ani, dar semet in atitudine, batranul de la volanul daciei de deunazi se ivi in poarta, nedumerit de prezenta mea.

Am invocat un motiv stupid pentru a intra, si, din una in alta, am aflat povestea batranului.

Pe care o voi relata aici, intrucat mi se pare la fel de speciala ca si imaginea acestuia care a ramas chiar si acum pregnanta in memoria mea.

Am aflat, de asemenea, raspunsul la curiozitatile mele cu privire la prezenta acestuia in oras. Venise pentru prima oara in ultimii 11 ani in capitala judetului, la cumparaturi. O facuse intrucat presimtea ca asta va fi ultimul lui craciun pe care il va prinde in viata, si dorea sa aiba o masa imbelsugata.

Locuia singur in casuta din satuc, nu era casatorit si nu avea copii. Se intretinea singur dintr o pensie destul de decenta, intrucat era un intelectual pensionat, mutat la sat dupa ce se pensionase, satul de viata inspida de la oras, spune el.

Ce m-a intrigat pe mine la acest batran, care, desi avea aproape 90 de ani (si nu 75, cat ii dadusem initial) era cum de nu si facuse proverbialul “rost in viata” din perspectiva familiei. Aveam sa aflu ca pe plan profesional a avut realizari remarcabile, insa.

Povestea lui m-a facut sa il cataloghez, in pofida situatiei actuale, drept “cel mai iubit dintre pamanteni”.

Tinere, am avut si eu varsta ta, visele si visurile tale, aspiratiile si fanteziile mele. Am iubit si am fost iubit, am trait si am simtit. Tot ce mai simt acum este resemnarea ca maine am sanse mari sa nu mai fiu.

Am lucrat o viata intreaga, am fost respectat si am avut realizari la locul de munca.

De ce nu am pe nimeni acum? Crezi ca este ceva in neregula cu mine ca nu iubesc?

—-

desi anumite cuvinte le pronunta cu oaresce dificultate, m-a surprins luciditatea gandurilor acestui batran cu un chip, desi macinat de ani, senin datorita privirii, care, totusi, prin groasele lentile ale ochelarilor, parea impaienjenita.

Or, poate, acest lucru se datora lacrimilor aproape imperceptibile care ii apareau cand si cand, pe masura ce inainta in povestire.

—–

Cum spuneam, nu iubesc acum, si nu am mai facut o de multa vreme, insa, pe cand eram , poate, chiar mai tanar decat tine, am iubit cat pentru o viata intreaga.

O cunoscusem la cantina care deservea mai multe intreprinderi din orasul unde fusesem repartizat cu serviciul. Era secretara la compartimentul contabil al unei cooperative, iar eu eram inginer la una din fabricile de la marginea marelui oras.

Aglomeratia facu sa fiu nevoit sa servesc pranzul, alaturi de ea, la aceeasi masa.
Faptul de a fi folosit tate servetelele din suport ma facu sa o tachinez intr un mod oarecum badaranesc, iar de aici incepu totul. Cateva zile dupa aceasta intamplare nu o mai vazui, insa, cu urmatoarea ocazie cu care o intalnii chiar la coada, o invitai in oras.

Totul dura cam 3 saptamani, pana cand soarta facu ca ea sa fie repartizata in raionul ei de bastina(fusese repartizata dupa absolvirea studiilor aici, din lipsa posturilor libere in proximitatea domiciliului)

Acest lucru facu ca relatia sa capete amploare, ca intensitatea sentimentelor sa creasca, fiecare concedii sa fie stabilite impreuna, impartite in cateva zile alipite de sfarsitul de saptamana, lunar sau o data la o luna si jumatate.

Cu Dacia asta, pe care mi am cumparat o din banii stransi din salarii, special ca sa merg la ea, mergeam impreuna in lume.

Vizitam cele mai pitoresti locatii din tara, si traiam povestea noastra de iubire mai intens decat traiesc altii intr o viata.

ne scriam epistole saptamanal, uneori chiar si de 3 ori pe saptamana, iar in momentul in care intrezaream un plic in cutia postala imi zvacnea inima in piept aproape la fel de tare ca cu o noapte inainte sa plec sa o vad.

De multe ori stabileam punctul de intalnire undeva la mijlocul distantei (raioanele in care ne situam erau la aproape 400 de kilometri distanta).

La sfarsit de saptamana obisnuiam sa ma duc la posta, de unde sa o apelez telefonic (eu nedetinand un astfel de aparat la locuinta insalubra unde traiam cu chirie), iar ea locuia cu parintii intr un orasel de provincie dintr un raion de peste munti. Desi acestia ne desparteau, in general undeva de-a lungul lantului carpatic  ne dadeam intalnire.

Vai, ce intense erau noptile cu aer rece si curat de munte, asezonate cu o sticla de vin rosu si miros de iarba si ploaie.

Ajunsesem sa o visez in fiecare noapte si sa traiesc numai pentru acele intalniri de cateva zile, care se petreceau, de regula, la inceput de luna, atunci cand luam amandoi salariile.

Nu mai iubisem pe nimeni asa cum o faceam acum, atat de intens si atat de pur. nimic nu mai conta, iar pentru mine era o regina. As fi urmat o orbeste pana la capatul lumii si inapoi, indiferent de consecinte. Ii scriam poezii saptamanal, culmea, reusite.

lirismul unui tanar inginer din epoca comunista capatase proportii incomensurabile, iar obsesia mea pentru ea devenea din ce in ce mai pregnanta, obsesie amoroasa la care ea imi raspundea cu aceeasi intensitate, alimentand o cu fiesce ocazie, uneori, dor prin simpla existenta.

Nu mai aveam nevoie de nimic altceva decat de ea. Imi era mama, sora, amanta, sotie, curva si prietena. Imi era inger si demon, deopotriva.

Putinul timp pe care il petreceam impreuna erau singurele momente cand traiam cu adevarat, iar drumul pana la ea era ca un lung pelerinaz catre ceea pe care o consideram ca fiind destinul meu.

Cand am implinit un sfert de veac, am decis sa imi petrec ziua de nastere in compania ei, in cel mai izolat si frumos loc. Ne-am jurat iubire vesnica, noaptea adormeam in fata semineului, iar ziua mancam fragute din mainile ei, culese chiar de ea de pe cararile izolate de munte pe unde ne faceam veacul in acele zile.

Nu puteam sa vad decat perfectiunea, iar oboseala drumului care dura o zi intreaga pana la ea era egalata de privelistea parului ei blond si despletit cand se aciua in bratele mele, care o cuprindeau de parca le ar fi apartinut dintotdeauna.

Dar totul se sfarsi mai brusc decat poate sustine o fiinta umana. intr o zi, nu imi mai raspunse la scrisori si nici la apelurile telefonice stabilite. Nu avusei somn pana cand nu se implini ziua in care aveam stabilit sa ne vedem.

Aveam sa aflu ca ea avusese pe un altul dintotdeauna, un altul pe care ea il perzenta, initial, ca pe un pseudo-violator al ei, cu care si intrai in altercatie pe acest motiv.

Ma trezii, dupa lungi nopti de nesomn, scapat din inchisoare, in acelasi hotel in care fusei cazat cu ea, cu nu mult timp in urma. Faceam un dus in incercarea de a mi reveni, pe cat era posibil , fizic, si observai atunci o vanataie pe mana, provocata de asa zisul barbat al curvei(in mai putin de 24 de ore, regina vietii mele devenise o curva de trotuar).

Am realizat atunci paradoxul vietii si cum lucrurile se pot schimba radical. In momentul in care am sesizat vanataia, realizai ca aceasta patrunsese, brutal si fara echivoc, in spiritul meu.

Vanataia de pe suflet devenise cancerigena, si, cu timpul, in loc sa se cicatrizeze, se cangrena.

De atunci, nu am mai iubit. M-am indepartat de femei, si, in genere, de oameni. Mi-am vazut de locul de munca si de viata. Am lucrat la protejarea acestei tari. Am lucrat impotriva personajelor negative. Intotdeauna la locul de munca eram perceput ca unul dintre baietii buni, desi numai eu stiam cum absorb tot raul ca un burete, pentru ca altii sa fie fericiti si sa nu stie ce se intampla, de fapt, in spatele cortiei, in culise. Am trait singur in marele oras, acolo unde poti trece neobservat fara sa fii judecat. Am mai avut vreo doua tentative de relatii amoroase, care au esuat lamentabil: nu imi inspirau absolut nimic sentimental. nimeni nu imi mai inspira sentimental nimic. De atunci, nu am mai sarbatorit niciun Craciun, din simplul motiv ca nu am mai simtit nimic.

Iar acum o saptamana, sentimentul pregnant ca voi muri in anul care va veni m-a facut sa imi scot masina, pe care nu am mai condus o de atatia ani, din garaj, sa ma imbrac in cele mai frumoase straie ale mele, si sa vin la cumparaturi la oras.

Pentru ca vreau ca Craciunul asta sa simt ca traiesc. Pentru ca , chiar daca acum nu iubesc, am iubit candva cat pentru o viata intreaga. La fel cum, intr un timp scurt, mult prea scurt, am suferit cat pentru o viata intreaga.

Asa ca, pentru prima oara in ultimii 65 de ani, voi sarbatori ultimul Craciun. Pentru ca, maine, mai vreau sa mai fiu copil o data.

—-

Intrucat ma emotiona pana la lacrimi povestea batranului, invocai o scuza la fel de stupida, si, probabil, necredibila, ca si prima, si plecai.

Doua zile mai tarziu, aveam sa aflu ce inseamna sa porti povara aceea 65 de ani, o viata de om. Cum e sa porti pe umeri toata greutatea lumii.

Fiind, printre altele, si om de presa, am plecat, pe 2 ianuarie, la un caz de sinucidere. Cand soferul urma bifurcatia drumului care ducea catre satul batranului, inima incepu sa imi pulseze. In urma cu o saptamana eram aici, ascultand povestirea acestuia. In momentul in care am vazut masina de la criminalistica parcata pe ulita acestuia, am banuit ce e mai rau.

Am intrat cu procurorul criminalist in aceeasi camera, unde, in urma cu doar cateva zile, serveam un pahar de vin bun cu batranul care ma impresionase cu Dacia lui asa bine intretinuta.

O balta de sange proaspat inchegat, de un rosu aprins, se intindea sub cel mai mare si mai frumos impodobit  brad pe care il vazusem pana atunci. Instalatia de lumini inca functiona, iar mana dreapta a batranului era intinsa, tinand inca revolverul cu 3 degete. Ceasul era spart, si se oprise la 00:00.

In stanga, un pahar de vin, pe jumatate varsat, era atins pe picior de mana acestuia.

Avea ochii deschisi (ca toti oamenii morti pe care i-am vazut pana acum). Nu m-am putut abtine sa nu ma uit la ei, in timp ce in pupilele lor se reflecta jocul de lumini de la instalatia proaspat achiztionata din centrul comercial.

Nu stiu ce gand macabru m-a cuprins, dar era singurul om mort care imi paru ca are un inceput timid de zambet, si o lumina in ochii morti: murise fericit! La 12 noaptea, de revelion, isi pusese capat zilelor, dupa ce servise un pahar din cel mai scump vin din Kaufland. A trait si a iubit cat pentru o viata intreaga!

Era cel mai iubit dintre pamanteni, iar acest statut apasa prea tare pe umerii sai!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s