Justitiarul


Justiţiarul

I.

“Un tip intră într-un bar…” Aşa încep toate glumele proaste. Ciudat e că şi povestea mea începe la fel…. Şi atunci povestea mea e o glumă proastă? Nu, nu poate fi asta! Povestea mea poate fi proastă, dar vă garantez că nu va fi nimic de râs pe parcursul ei. Dimpotrivă.
Aşadar, un tip intră într-un bar… Avea chipul negru ca o amintire îngropată în alte amintiri. Iar ochii… ochii lui erau ca şi cum n-ar fi fost. Dar exact aşa ar fi putut fi, dacă ar fi fost. Avea aproape 50 de ani. Mergea ca şi cum uitase să meargă. Şi fiecare pas avea forma unui capăt de drum… Când s-a aşezat la masă, n-a privit în jur. Deşi toată lumea îl privea. Într-un oraş mic, de provincie, un personaj întunecat, confuz, care se aşează singur la o masă e un subiect fructuos de dezbatere. Cine e, ce face, de câte ori şi cu cine, toate aceste aspecte îi frământau deja pe toţi cei care până atunci discutaseră despre personaje mai puţin interesante.
Ea ajunsese în bar cu vreo două ore înainte. Citea o carte. În faţă avea o sticlă de bere. Părea pierdută pe drumul ei. Şi acum răsufla uşurată. Intersecţia dintre Bine şi Rău e adeseori statică. De asta stătea şi ea de două ore, singură la masa ei, gândindu-se la ceva fără să se gândească la nimic. Pe ea ceilalţi n-o remarcaseră. Dar şi dacă ar fi remarcat-o, ea n-ar fi avut de unde să ştie. S-a ridicat, nu înainte de a-şi fi strâns tacticos lucrurile pe care le adusese cu ea în bar: pachetul de ţigări, bricheta, cartea…. N-avea nimic de pierdut. Deşi mereu pierduse câte ceva, fără a fi avut ceva de pierdut. Când l-a întrebat dacă se poate aşeza la masa lui, s-a prefăcut că n-o vede. Că n-o cunoaşte. Era o atitudine comună. De aceea, a ignorat indiferenţa lui şi şi-a ales un scaun situat în diagonala lui. Faţă în faţă cu el n-ar fi suportat să stea. Nu în seara aceea…
– De când mă aştepţi?
– Ştii că dintotdeauna….
– Uneori, stereotipiile astea profunde ale tale mă scot din minţi. Te rog, încercam să fiu politicos. Încearcă să nu fii absurdă! Măcar azi… Azi a fost greu…
– E moartă?
– Da…
– A durut-o?
– Atât cât a fost suficient. Şi poate puţin peste, pentru că aveam şi ceva de demonstrat. Dar eu zic c-am fost echitabil.
– Just…
– Sunt un justiţiar, nu?
– Îşi pune lumea întrebări? Ce-au zis vecinii când te-ai mutat la ea în bloc?
– Au zis ce au zis… Oricum, plec în mai puţin de o săptămână din oraş…
– Pleci? Păi… şi eu?
– Şi tu ce?
– Şi eu rămân aici? Sau ai altceva în minte. Explică-mi…
-Uite, de aia mi-a fost mereu neplăcut să lucrez cu blondele. Blondele n-au intuiţie şi nu ştiu să piardă. E absolut normal să-mi propun să plec peste o săptămână, cel mult. Am venit aici, mi-am făcut treaba, acum scuză-mă că nu m-am gândit vreo secundă la ce las în urmă. Dar afacerile sunt afaceri. Şi uneori, în afaceri, oamenii vor să se simtă şi bine. Dar să ştii şi tu de la mine, ăia care confundă o afacere plăcută cu altceva sunt primii care-o încasează la final. Dar uite că-s băiat bun, mereu am fost… Te avertizez… Te ridici de la masă, ieşi din bar, te duci direct acasă şi bei o cafea. Apoi, începi să scrii… Să fie detaliat, da? Cum ai cunoscut-o, de câte ori te-ai întâlnit cu ea, ce i-ai spus şi ce ţi-a spus. Totul… Întelegi? La final, în două paragrafe, scrii de ce m-ai chemat pe mine aici să vă rezolv problema. Semnezi frumos şi o trimiţi la adresa asta: strada Albăstrelelor, nr.2, Alba Iulia.
– Aşa…
– Apoi, cauţi în ziarul de mâine dimineaţă o garsonieră de închiriat. Ieftină… Încearcă şi tu să fie mai pe la periferie.
– Pentru cine?
– Îţi explic la timpul potrivit…
– Bine. Să revenim la ea…. Cum a murit? I-ai spus ceva de mine înainte?
– Să zicem că a aflat totul…
-Şi cum a reacţionat?
– Eh… e şi ea femeie… Ca tine… Din fericire, ea nu era blondă şi ne-am înţeles mai uşor. Fie vorba între noi, ne-am simţit chiar mai bine decât credeam…
– Uite, la genul asta de detalii nu mă aşteptam… Deci, a plâns?
– Da…
– Tuturor ne vine rândul să plângem… Chiar dacă pentru unele plânsete trebuie să pregăteşti cadrul cu atenţie, dinainte. Adică n-ar trebui să mă simt vinovată, nu?
– Vinovată? Vinovată… Eh… Nu-s specialist în materie de vinovăţie, dar cred că totul depinde de tine şi de lucrurile în care crezi. Dacă în mintea ta acum ai făcut dreptate, poţi să dormi liniştită. Dacă doar ai dezechilibrat Universul….cred că s-ar justifica vreo oră de plâns… Plânsul de blondă… Un non-sens.

II.

Când a ajuns acasă, şi-a amintit totul. Punea amintirile cap la cap ca pe nişte piese de puzzle. Prima dată când el a lipsit de acasă câteva zile, refuzând explicaţiile, prima dată când i-a simţit parfumul… Cacharel… Şi-a spus că e o târfă şi atât. Era clar, totuşi, că nu era una prea ieftină… Dar s-a gândit că o fi prostit pe vreunul şi folosea câteva picături de parfum bun la ocazii speciale. Evident că nu putea trece cu vederea ocazia specială pe care bărbatul ei o reprezenta pentru alta… Dar putea fi ceva pasager… Până la urmă, oamenii nu pot fi monogami până la final. Toţi au nevoie să schimbe un Versace pe un Cacharel… Toţi au nevoie să plece puţin pentru a se întoarce definitiv. Apoi pleca din ce în ce mai des. Şi nu se întorcea cu zilele… Părea rupt de ea. Şi dacă ani de zile se simţise ocrotită în templul pe care amândoi şi-l construiseră din nimic, acum se simţea ca o pasăre cu o aripă ruptă şi aruncată în mijlocul unui drum foarte circulat. Oricând o puteau acoperi roţile vreunei maşini… Bărbaţii sunt nimic până devin ceva. Şi după ce devin ceva, nici iminenţa morţii nu te mai sperie la fel de mult ca imaginea lor întorcându-ţi spatele.
Cel mai mult o durea că e fericit acolo unde stă, când nu e cu ea. N-o face din orgoliu şi nici din dorinţa de confirmare. Nu se simte obligat să se confirme. Nici n-ar avea de ce. E un bărbat viu, frumos, pulsatil ca un organ în apogeul dezvoltării lui sănătoase. Numai ea îşi simţea organele roase de cancer. Numai pe ea o dureau toate cuvintele până în adâncul arterelor. Numai ea era bolnavă. Ea avea nevoie de confirmare… El era fericit! Şi asta… Asta nu se va întâmpla niciodată! Nu va fi fericit cu ea! Niciodată! Apoi, când se întorcea la ea şi îi cerea să-l ierte, se aruncau împreună pe gresie şi îşi savurau durerea reciproc, în cadrul unui orgasm monstruos. Uneori, în timp ce se iubeau cu furie, ea se întreba dacă la pielea ei se gândeşte el… Îl privea în ochi… Şi ştia… Ştia că are dreptate… Atingea o piele greşită. Uneori se oprea… Alteori aştepta să se termine totul ca să poată fugi în camera ei şi să fumeze câteva zeci de ţigări în câteva ore… Plângând… Femeia aia… Care o fi ea… O să plătească… Toate prietenele ei ştiau… Dar îi spuneau că nu e vina ei… Că femeia aia n-are nicio vină. Că ea nu avea nicio promisiune de respectat faţă de ea… El, în schimb, îi promisese binele şi răul lui, sănătatea şi boala lui… Către el ar fi trebuit să se îndrepte ura şi durerea ei. Răzbunarea semnată de ea ar fi fost destinată doar lui. Aşa era firesc. Aşa spuneau toţi. Numai ea nu credea în toţi… Instinctul ei îi spunea că femeia aia trebuie să moară. Şi nu oricum…. Ci tăiată de unghiile ei ascuţite, muşcată de incisivii ei, stingându-se sub apăsarea genunchiului ei… aşezat pe gâtul ei… Femeia aia o să moară încet, torturată de ea. El? Venise o vreme când el nici nu mai era o miză. Dacă ea ar fi murit, s-ar mai fi întors în patul lor vreodată? Nu… N-ar mai fi fost în stare să-i simtă mâinile trădătoare pe piele… Să-i audă şoaptele mincinoase în ureche… Acum, dacă el ar fi murit într-un accident rutier, n-ar fi dat doi lei pe informaţie. Şi-ar fi sunat prietena ziaristă s-o informeze, sec, că a mai murit unul călcat de maşină. Mor oamenii în fiecare zi. Încă unul nu era o pagubă prea mare. Oricum ar fi, n-o să-i organizeze niciodată funeraliile. Să-l îngroape Cacharel! Sau familia ei. Ea nu mai avea obligaţii…
Prima oară l-a sunat. Un bun prieten i-a dat numărul lui de telefon. Era basarabean şi locuia în Bucureşti. Se ocupa de tot felul de chestiuni murdare şi îşi spunea “Justiţiarul”. Când i-a auzit vocea la telefon, a avut o tresărire scurtă. A pus-o pe seama emoţiei de a trata cu un asasin plătit. Totuşi, chiar şi după ce a închis telefonul a avut senzaţia că omul îi e drag… Îi spusese că va veni în oraşul ei în câteva zile. Că o va contacta el cu o zi înainte. L-a aşteptat apoi, vreme de două săptămâni, cu emoţie… Aşa cum îţi aştepţi iubitul din armată… Ştia că va avea parte de o primă întâlnire interesantă. Nu se întâlnise cu prea mulţi justiţiari în viaţa ei… Şi nici el nu întâlnise, probabil, vreo femeie atât de pierdută înainte. Avea o frumuseţe aparte. Toate femeile din jurul ei jurau că ar fi dat orice ca să aibă părul ei blond şi lung sau că şi-ar fi schimbat şi cea mai atractivă parte a corpului cu ea, pentru ochii ei mari şi albaştri. Trişti, dar extrem de frumoşi. Dar ea nu ştia că e frumoasă. Şi nici nu-i păsa dacă e sau nu. Lui, în schimb, i-a păsat. Era un bărbat întunecat… Matur… Ea nu avea decât 28 de ani. El se apropia vertiginos de 50, dar nu putea rămâne indiferent la magnetismul ochilor ei şi nici la privirile admirative, fascinate ale tinerei care-i cerea s-o lichideze pe amanta soţului ei. Şi felul în care i-o cerea… Ca şi cum l-ar fi rugat să-i cumpere roşii din piaţă… Dezinvolt… Ca şi cum ar fi vorbit despre un obiect ce trebuia distrus. Ce făcuse din fata asta o fiară nu putea înţelege… Dar nu nega că-i venea s-o ia în braţe şi să o ducă la hotel vreo câteva nopţi. Deşi i-ar fi fost teamă să nu-i taie beregata în somn… Eh… probabil că n-ar fi dormit prea mult lângă ea… I-a promis că va rămâne în oraş vreo două luni. Ca să se acomodeze cu locul, să studieze subiectul, să-i înveţe programul şi să găsească cea mai bună metodă de a o elimina din ecuaţie. Părea mulţumită de târg. Nu i-a cerut tariful pe care îl percepea de obicei. Într-o săptămână va începe să plătească şi altfel… Avea deja sentimentul ăsta… O să fie o afacere reuşită. Şi-a închiriat un apartament în blocul amantei. Nu i-a luat mult să afle cine era cealaltă femeie. Într-un oraşel de provincie a fost suficient să menţioneze numele infidelului pentru ca numele ei să apară imediat, în cadrul unei asocieri cât se poate de fireşti. I se părea ciudat, dar oamenii acordau mai multă legitimitate legăturii neoficiale… Şi nimeni nu plângea de mila blondinei care-şi clama râzbunarea cu atâta sete…
A sunat-o seara.
– Blondo, m-am mutat cu ea în bloc. Stau chiar sub apartamentul ei. El e deja la ea. L-am văzut când a parcat maşina… Chiar în faţa geamului ei… M-am mirat… pare că nu se fereşte de nimeni. Se comportă de parcă ar locui la ea…
– Ţi-am explicat că e o situaţie pe care altfel n-o pot rezolva. Bine că ai găsit apartament acolo! Te-a costat mult?
– Nu, chiriile aici sunt acceptabile…
– Sună-mă mâine să ne vedem. Trebuie să-ţi decontez cazarea…
– Stai liniştită! Nu e cazul! Am plătit în avans şi, sincer să fiu, iau perioada asta ca pe o vacanţă. Oricum vreau să ne vedem… Numai aşa, ca să mai discutăm detalii. Cum vrei să procedez, când ai prefera să fac totul… Ştii tu… Detalii importante pentru client.
– Sigur! La 12.00 e bine?
– Când vrei tu, blondo!
– Aşa rămâne!
– Aşa, da… Şi…
– Şi?
– Şi… nimic… Nu te înţeleg, dar îmi poveşteşti mâine mai multe. Noapte bună!

III

A sunat-o pe la 11.30. Nu i-a răspuns. Peste zece minute, îl suna ea. O să se vadă într-un băruleţ retras de la marginea oraşului. Îi era teamă să se afişeze cu el. Sau poate nu de teamă era vorba. O să vadă el….
Când a văzut-o intrând în bar şi-a spus că undeva, în fata asta, trebuie să existe o vulnerabilitate fundamentală. Odată identificată, vulnerabilitatea aceea va fi terenul lui de joacă. În două luni avea timp suficient să înceapă jocul, să-l joace cu patimă şi să se plictisească de el. Totul era să-i prindă vulnerabilitatea între degete. N-avea cum să-i fie greu. Lucrase cu oameni mai complicaţi. Până la urmă, era doar o puştoaică puţin mai coaptă. Şi puştoaicele de felul ăsta se lasă fermecate uşor.
– Cum o s-o faci?
– Cu decenţă şi bun simţ… Nu prea înţeleg la ce te referi…
– Ai zis că discutăm detaliile afacerii şi eu vreau să ştiu cum o s-o faci…
– Cum vrei tu… Exact cum vrei tu…
– Bine! Atunci vreau să fiu prezentă.
– Acolo? În timp ce…
– Aha…
– N-am mai lucrat aşa… Hai să ne mai gândim la asta. Nu bei ceva?
– O limonadă…
– Îmi pare rău, dar limonadă nu bea nimeni cu mine. De-o bere ce zici?
– O bere… neagră… Cum e?
– Ce să fie?
– Să trăieşti din ce trăieşti tu.
– Plăcut, eficient şi bănos… Nu mi-aş da jobul pe nimic altceva.
– Cum e să ucizi? Cred că asta voiam să ştiu, de fapt…
– E ca o sete puternică. Ca atunci când ştii că poţi şi chiar poţi demonstra cuiva că poţi. Şi apoi, te eliberezi… Imaginează-ţi că te duci la sală şi te antrenezi ore în şir. Apoi te opreşti. Eşti extenuat, sfârşit, ai fost de câteva ori în prag de leşin şi ai continuat. Când te-ai oprit, ai sentimentul că ai învins în lupta cu propriul tău corp şi te simţi fericit. Când ucizi, învingi în lupta cu un alt corp. Dar asta nu face fericirea mai mică. Mai ales că celălalt e un tu pe care-l poţi vedea integral. Din toate unghiurile. E ca şi cum te-ai vedea pe tine, mic, speriat şi neputincios… Şi tot tu ai vrea să te salvezi de micime, teamă şi neputinţă. Când închide ochii, ştii că l-ai eliberat. Că nu-i mai e teamă…
– Nu-i mai e teamă… De fapt, tu faci dreptate, nu? De asta îţi spui “Justiţiarul”.
– Nu, nu de asta. Eu aplic dreptatea acolo unde ea e greşit înţeleasă. Dau înapoi fiecăruia ce a dat. Dacă aia ţi-a făcut rău, va primi răul pe care-l merită. Şi atât. Nu adaug nimic în plus. E ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Durere pentru durere… Asta e justiţia în care eu cred…
– Ei… şi ai văzut-o?
– Da…
– Cum e?
– În ce sens?
– Îţi place?
– N-o să neg doar pentru că tu vrei asta. Da… e o femeie interesantă. Tocmai de asta mă gândeam că n-ar strica să o cunoşti înainte să facem efectiv ceva. Poate îţi schimbi punctul de vedere. Poate mai găseşti vreun motiv de răzbunare. Nu ştiu ce contează pentru tine. Dar dacă e însărcinată? Ar schimba asta datele problemei?
– Da… Le-ar schimba…
– Vezi? De asta cred că e bine să-ţi cunoşti victima. Orice călău care se respectă îşi alocă un timp să-şi cunoască victima. Şi adevăraţii călăi sunt cei care admit că victima lor nu merită efortul punerii ghilotinei în mişcare.
– Îmi sugerezi să mă opresc?
– Nu, îţi sugerez s-o cunoşti. Şi să decizi apoi. Poate că e o miză prea mică. De ce să îţi asumi un risc fundamental pentru o miză echivocă? Sunt de acord cu tine că dreptatea trebuie instituită, dar putem folosi un instrument mai ieftin, dacă balanţa e înclinată foarte puţin… Deci… Vă aranjez o întâlnire?
– Probabil că mă cunoaşte. O să i se pară suspect…
– Nu neapărat… O să fie curioasă… Curiozitatea omoară pisicile, în cele mai multe dintre cazuri… O să-i studiez programul, să văd ce locuri frecventează. O să apari întâmplător acolo, după ce te sun eu. Verşi paharul de suc pe ea accidental…. Vedem noi… Dar din accidente se leagă cele mai solide prietenii. Şi pe voi două vă leagă atât de multe. Probabil semănaţi foarte bine. Ştiu că ideea îţi repugnă, dar crede-mă, noi nu le căutăm diferite. Avem un şablon… Şi ele seamănă între ele ca surorile, chiar dacă nu întotdeauna mergem pe un tipar fizic. Unora le plac dominatoarele, altora sumisivele… Foarte rar se sparg tiparele astea. Foarte rar poţi face faţă unei sumisive, dacă te-ai obişnuit cu dominatoarele… Deci, cine ştie? O cunoşti, vorbeşti cu ea… O să fie deschisă, am mai văzut cazuri…Şi poate vă împrieteniţi şi-l daţi dracului de ipocrit.
– Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar când te-am chemat, n-am făcut-o cu intenţia să vii să ne mediezi conflictul, ci să-l stingi definitiv…
– În regulă… N-am o problemă cu asta… Dar dacă tot îţi asumi rolul de călău în poveste, fii măcar unul de talie înaltă! Şi cunoaşte-ţi victima. Ucide-o numai după ce-ai privit-o în ochi!
– Atunci aştept telefonul tău!
– Pleci aşa repede?
– Nu văd motive să mai stau…
– Mai bem o bere, mai fumăm o ţigară… ca prietenii… o să fim prieteni, nu?
– Niciodată!

IV.

– Îl mai iubeşti?
– Nu ştiu… Poate doar în măsura în care aş vrea să-l văd plângând pentru ea.
– Adică?
– Nu pot explica… Nu-mi cere explicaţii. Mi-e greu să pun totul într-un context coerent. O vreau moartă, îl vreau distrus şi apoi vreau să plec de aici definitiv. Să mă reconstruiesc. Dar n-o pot face, pur şi simplu. Nu pot pleca şi să-i las pe ei să fie fericiţi. După ce-mi şterg picioarele de chipurile lor moarte şi schimonosite de durere, voi trăi şi eu. Pentru că acum discuţi cu un om mort, care poate reînvia dacă bea din sângele celor care l-au ucis…. Vorbesc aiurea, nu?
– Deloc… Vorbeşti exact aşa cum nu mă aşteptam să vorbească o blondă. Vorbeşti ca un om care ştie ce vrea. Asta e bine. Pentru tine, cel puţin… Şi pentru mine, pentru că e bine să lucrezi cu oameni hotărâţi. Mi se pare straniu că n-ai şovăit nicio clipă. E ca şi cum n-ai avea sensibilitate. Şi nu prea mi se întâmplă asta cu femeile. În fine… cred că e bine. Provocările sunt bune de fiecare dată… Şi, sincer să fiu, e ceva la tine care-mi place în mod special, deşi n-aş putea spune exact ce.
– Mie nu-mi place nimic… la nimeni. Şi ştiu că e straniu… că nu mai simt… Dar, după ce simţi prea mult şi te doare prea mult, găseşti mijloace de protecţie. Iar renunţarea la empatie e doar primul pas. Nu-mi pasă că o s-o doară… Nu-mi pasă că o să plângă… Nu-mi pasă că o să înţeleagă ce-a făcut şi-o să regrete. Îmi pasă doar de viaţa mea… O viaţă care acum e călcată în picioarele lor mizerabile. Acum nu ştiu decât că ei ar trebui să se simtă mândri că picioarele mele îi va călca pe ei.
– Dar dacă se iubesc cu adevărat? Cum poţi tu să decizi pentru alţii? Cum poţi tu să stabileşti dacă deciziile lor sunt juste sau nu? Dacă el n-a vrut să te rănească şi, pur şi simplu, s-a rătăcit printre cotloanele minţii ei şi nici ea nu ştie de tine nimic? Dacă ei îşi merită fericirea, în aceeaşi măsură în care simţi că tu o meriţi pe a ta? Sunt lucruri pe lumea asta care nu se pot schimba şi lucruri care se schimbă. Nu trebuie să fie vina cuiva…
– Dar dacă l-am ucide şi pe el?
– Mă faci să râd… Tu chiar crezi în prostia asta… Că faci dreptate. Că-ţi faci dreptate… Îţi promit acum un lucru şi nu vreau să-l uiţi. Facem tot ce crezi tu că trebuie făcut. La final, după ce totul se va fi terminat, te vei simţi mai tristă şi mai goală decât te simţi acum. Şi dacă vrei sfatul meu, un sfat al unui prieten pe care-l deteşti, cred că ar trebui să iubeşti. Pe altcineva.
– Imposibil!
– Nimic nu e imposibil. O să mai discutăm despre asta peste o vreme. Până una, alta vreau s-o cunoşti. În fiecare seară, pe la ora 19.00, fata îşi cumpără ţigări de la magazinul din colţ. Apoi vorbeşte la telefon vreo 10 minute în faţa blocului. Avem un avantaj că e tipicară. O putem intui uşor. Are program fix, pleacă la aceeaşi oră de la muncă, stă maxim jumătate de oră prin oraş, ajunge acasă, probabil se uită la televizor sau găteşte, iese să-şi cumpere ţigări, apoi fumează una în faţa blocului, vorbind la telefon, ajunge acasă şi nu mai iese până a doua zi. Nu are prietene, nu frecventează baruri sau cluburi şi pare că preferă să-şi petreacă serile cu el. De obicei, el vine la ea după 20.00 şi rămâne până a doua zi. Aşa că mâine, la ora 19.00 ieşi cu o prietenă de-a ta şi te aşezi pe banca din faţa blocului ei. Acolo unde stă ea şi fumează. Aştepţi să revină de la magazin şi când va vedea locul ocupat va intenţiona să intre în bloc. Înainte să facă asta, o inviţi să stea cu voi. Te comporţi ca şi cum n-ai şti cine e. Ea te va şti, dar îi va fi imposibil să reziste tentaţiei de a te cunoaşte. Şi, la cât de sociabilă eşti tu, pot să jur că în două zile o să fiţi bune prietene şi-l lasă pe ăla.
– Dacă ăsta ar fi fost obiectivul, mă descurcam singură…
– Păi vreau să te văd descurcându-te cu asta… Îţi promit că voi fi impresionat…
– Ca şi cum asta ar conta pentru cineva…
– Ca şi cum… Vrei să facem ceva azi?
– Noi doi? Împreună?
– Păi… mă plictisesc… Nu cunosc pe nimeni aici şi nu ştiu ce-aş putea face ca să nu mă expun prea mult.
– Şi… ce propui să facem?
– Să vorbim… la mine… la un vin…
– Şi dacă refuz?
– Dacă refuzi… refuzi… Nu eşti o miză pentru mine.
– Ba sunt… Dar ne vedem la tine pe la 21.00. Te sun înainte.
– Rareori îmi sunt simpatice blondele. Dar uite că trăiesc un astfel de moment.
– Şi mie rareori îmi sunt antipatici asasinii. Dar uite că ai reuşit!
– Sunt un performer!
– Asta vrei tu să crezi…

V.

Era 18.45. O luase pe Alexandra cu ea. Ştia povestea, îi cunoştea planurile şi nu o condamna. Ea locuise ani întregi cu un imbecil care o lovea ori de câte ori nu-i plăcea supa. Într-o seară a spart un pahar şi l-a auzit urlând la ea din dormitor. A strâns cioburile cu mătura şi i le-a pus în supă. Poliţiştii au crezut că a fost un accident. Îşi jucase bine rolul la vremea aia. Apoi au cuprins-o remuşcările. Dar, ori de câte ori vorbea despre asta, mărturisea că dacă ar fi putut da timpul înapoi, la fel ar fi procedat. Credea, la rândul ei, că târfa aia trebuie pedepsită, deşi înclina mai mult către varianta pedepsirii lui. Căci, faţă de prietena ei, el era cel care greşise. Dar accepta părerile ei ca pe nişte adevăruri general valabile. Şi dacă aşa o să poată dormi liniştită, cine era ea să-i schimbe părerea?
Când a văzut-o, i s-a strâns inima. Se blocase. Nu era o femeie frumoasă, dar avea o senzualitate numai a ei. Era îmbrăcată simplu şi cu bun gust. Nu exagera nici cu machiajul, nici cu aranjatul părului. Părea preocupată de ceva. Iar ea… ea ştia că e momentul să-şi pună masca sociabilă şi nu reuşea. Se temea să nu-i devină simpatică. Îşi amintea ce i-a spus basarabeanul la prima întâlnire. Că e posibil ca ele două să semene. Şi astfel empatia ei proverbială renăştea. Şi-a ucis din faşă primele porniri altruiste şi a privit în altă direcţie. Nu ştia dacă va putea spune ceva în prezenţa ei. Nu ştia dacă abordarea îi va reuşi. Atunci a auzit-o pe Alexandra:
– Să ştii că poţi sta aici, cu noi… Pierdem timpul, că e frumos afară….
Cumva suprinsă, Cacharel a zâmbit. I-a murit, însă, zâmbetul când a recunoscut-o. Dar disimula într-un mare fel… Avea o voce plăcută. De fapt, totul era plăcut la ea şi asta o enerva. O enerva, de fapt, că-l înţelegea pe el…
– Păi… aş putea sta câteva minute. Îmi place să stau seara aici, pe bancă. Mai iau o gură de aer, mai văd lumea. În casă nu se întâmplă nimic.
– De ce nu ieşi în oraş seara?
– Păi.. nu ştiu, nu mă simt confortabil acolo. Localurile sunt pline de tineri de 17 ani şi am sentimentul că nu e locul meu acolo.
– Şi unde e locul tău, de fapt?
– Uite, n-aş putea spune…
– Poate că ar trebui să te gândeşti mai mult la asta.
Alexandra, simţindu-i enervarea, a simţit nevoia să intervină. Altfel, ea era în stare să strice totul.
– Eu zic să mai încerci… asta cu ieşitul în oraş. Avem un grup frumos. Oameni de bun simţ. De aproximativ aceeaşi vârstă…. Ne simţim bine împreună, nu-i vedem pe ceilalţi. Uneori, simţi nevoia să te eliberezi de stresul din cursul săptămânii.
– Păi… dacă mai e un loc în grupul vostru, aş fi dispusă…
– Şi dacă vrei, poţi veni însoţită…
– Nu va fi cazul. Sunt singură….
Simţea că explodează… Cum să spună că e singură şi peste două ore să doarmă lângă bărbatul ei? Ipocrizia asta i-a readus dorinţa de a o vedea chinuită în prim-planul tuturor gândurilor ei. Da, singură va fi! Şi singură va muri! Ăla… Ăla s-o plângă, că tot o iubeşte aşa mult. Să plângă şi el cum a plâns ea, aşteptându-l!
– Noi ieşim mâine seară. E un show tematic la Barroco… Putem merge numai noi, fetele… O să fie frumos. Bem nişte vin, dansăm….
– Da. Aşa facem. Să vă dau numărul meu de telefon.
– Te sun eu mâine pe la prânz. Nu te deranjez?
– Nu, voi fi la muncă, dar… nu e nicio problemă. Pot vorbi.
– Aşa facem.
A intrat în bloc zâmbind… Probabil că credea că e foarte deşteaptă. Că a disimulat perfect şi că ea n-are nicio idee despre felul în care-şi petrece nopţile. Abia aştepta să ajungă acasă, să-l sune pe basarabean. Să-i spună că i-a ieşit jocul perfect. Bine că a fost Alexandra acolo! A simţit o mică strângere de inimă. Va trebui să vorbească cu el şi despre seara trecută… Până la urmă, a fost o alunecare din firesc. N-o să se mai întâmple. Oricum, el va pleca din oraş după ce-şi va termina misiunea. Dar simţea un fel de căldură în vintre şi în piept atunci când îşi amintea pielea lui. Şi forţa lui… Felul în care o încleşta. O domina în totalitate. Nu i se mai întâmplase. De regulă, ea se ocupa de regia momentelor intime. Acum totul fusese total, neregizat, integral, absolut. Şi probabil că avea nevoie de asta. Mai bine nu s-ar mai gândi. Orice gând prelungit asupra unei realităţi face ca realitatea aceea să devină semnificativă. Iar el nu putea să însemne nimic pentru ea. Nu-i povestise nici Alexandrei despre seara trecută. Ar fi dat amploare sentimentului. Când l-a sunat, abia îşi găsea cuvintele:
– M-am văzut cu ea…
– Îmi lipseşti.
– E altfel decât mă aşteptam. Pare decentă şi chiar frumuşică, dar minte cu zâmbetul pe buze. Asta m-a determinat să te sun să-ţi spun că nu voi da înapoi. Mă văd cu ea într-un club din centru, încerc s-o îmbăt, văd ce are de spus, după care trecem la fapte. Mi se pare că lungim piesa inutil…
– Chiar îmi lipseşti…
– Şi tu mie…
– Şi nu facem nimic în privinţa asta?
– Nu ştiu… Aş vrea să ne ocupăm întâi de afaceri…
– Păi aşa trebuia să începi discuţia. Să-mi spui că vrei să discutăm despre afaceri. Şi te-aş fi chemat la mine să le discutăm în linişte, în timp ce nu mi-ai mai fi lipsit. Aşa mă complici şi ştii că nu-mi place.
– Când să vin?
– În două minute să fii la mine.
– Douăzeci…
– Zece…
– Bine. Pa!
Îl simţea ca pe un om frumos, deşi, obiectiv vorbind, nu era… Dar îi plăcea forţa lui şi simplitatea fiecărui gest. Nu avea nimic sofisticat în manifestări şi, totuşi, i se părea că ştie exact ce vrea ea să facă. Fără să-i explice prea mult, fără să spună mare lucru. Îi mai plăcea felul în care-o privea în ochi. Ca şi cum ar fi vrut să-i intre şi în minte. Să-i scormonească toate gândurile şi să facă linişte în capul ei, în care toate ideile urlau.
– Mă enervezi…
– De ce?
– Începe să-mi placă povestea asta…
– Povestea sau eu?
– Să zicem că nu-mi eşti total indiferent.
– Şi de când nu-ţi mai sunt total indiferent, mai vrei s-o ucizi?
– Îmi pasă mai puţin, dar… nu înseamnă nimic.
– Eu zic că înseamnă. Dar îţi promit că nu te bat la cap pe tema asta. Mergem până la capăt, orice ar fi. Şi îţi promit că dacă tu te răzgândeşti, eu n-o s-o fac!
– Multumesc!
– Nu-mi mulţumi! E doar o dovadă că nici tu nu-mi eşti total indiferentă. Când te vezi cu ea?
– Mâine seară.
-Vrei să vin şi eu, să te susţin din umbră?
– Da. Vreau să fii acolo şi vreau ca apoi, după ce mă fac criţă, să mă duci la tine.
– Nu ţi-e teamă deloc de mine?
– Ar trebui?
– Poate…
– Ei bine… poate mi-e teamă. Dar există şi marea posibilitate să nu-mi fie.
– Deci ne vedem direct la Barroco.
– Ne cunoaştem sau dăm impresia că nu ne ştim?
– Jucăm teatru. Măcar noi doi ştim cum se face. Şi printre amatorii ăştia, e păcat să nu ne demonstrăm talentul.
– Bine.
– Bine, ce?
– Vreau un nume de alint. Nu m-a alintat nimeni niciodată.
– Îmi pare rău, eu nu alint. Dar, dacă vrei, îţi spun pe numele de familie. Mi se pare amuzant.
– Merge.
– Bine, Apostol!

VI.

Când a ajuns la Barroco o durea capul vag. O emoţie surdă îi fremăta prin artere. S-a aşezat la masă lângă Alexandra şi a lăsat liber locul din faţa ei. Pentru Cacharel… Trebuia să o privească în ochi… Trebuia să afle dacă tot ce se întâmplase fusese premeditat, dacă suferinţa ei fusese motivul vreunei vanităţi sau dacă, pur şi simplu, se îndrăgostise de el, fără a mai putea controla contextul. A văzut-o din clipa în care a intrat pe uşa localului. Era frumuşică. Îmbrăcată într-o rochie neagră, foarte decoltată. Nu avea pieptul apetisant, dar talia o salva de problema asta. Aspectul general era unul plăcut, senzual. Nu-şi dădea seama dacă are picioarele frumoase. Genunchii osoşi, însă, i-au amintit că nimeni nu e perfect. Îi plăceau buzele ei, în mod special. Nici prea subţiri, nici prea groase…. Nu erau, însă, suficiente pentru a-ţi distrage atenţia de la tenul încărcat, obosit. Probabil muncea mult. Avea şi ochii obosiţi, cu cearcăne mari, vizibil cronice. Avea un păr frumos. Negru şi foarte lung. Prins într-o parte a capului cu o agrafă argintie, de care legase un crin natural. Originală soluţie pentru a ieşi în evidenţă frumos! Nici prea proastă nu părea să fie. Vorbea exact atât cât era necesar, nu râdea din senin şi îşi controla destul de atent ticurile. Probabil se simţea studiată. O uşoară jenă plutea între ele.
– Ce bem?
– Păi… vin…
– Vin să fie! De regulă, nu consum alcool, dar m-am gândit că nu mi-ar strica puţină relaxare. Am un program infernal la birou.
– E o situaţie pe care o experimentăm toate şi, din păcate, nimeni nu ne ridică statui… Şi nici de viaţă personală nu avem timp.
– Nu…
– Păi eu sunt în pragul divorţului, Alexandra e văduvă… Cred că nu mai am nicio prietenă fericită la ea acasă. Tu de ce eşti singură? Presupun că-ţi doreşti şi tu o familie, copii… Ştii tu, stereotipurile fireşti.
– Îmi doresc, sigur că-mi doresc… Nu ştiu, n-am găsit nimic care să mă dea pe spate. Şi mi-am propus să nu mă resemnez.
– Asta e frumos. Aş vrea ca toată lumea să vadă lucrurile aşa.
Alexandra îi dădea coate pe sub masă. O implora să se oprească. Cel puţin atunci…. Până va fi şi ea suficient de beată ca să aibă starea necesară confesiunilor. Aşa că s-a oprit. Atunci l-a văzut pe basarabean intrând în bar. Era mai frumos ca de obicei. Lumina palidă îi scotea în evidenţă maxilarul proeminent şi ochii întunecaţi. Era înalt şi părea puternic. Dacă n-ai fi ştiut ce vârstă are, nu i-ai fi dat mult peste 40 de ani. Avea abdomenul fibros şi gambele puternice. Şi-a fixat ochii în ochii ei şi i-a zâmbit. Ce frumos e! Nu… nu se poate gândi la asta! Târfa asta e cu ea la masă, nu se poate lăsa distrasă de ochii lui. Şi-a îndreptat privirea în altă direcţie. Şi totuşi, cât de frumos era! Apoi l-a pierdut din ochi. Nu ştia unde s-a aşezat şi asta o scotea din minţi. Voia măcar să-l poată privi din când în când, atunci când târfuliţa din faţa ei o va enerva. Dar se juca şi el cu ea. Clar că se juca! Oricum, se va gândi la asta mai târziu. Acum numai Cacharel contează pentru ea.
– Nu cred că mai vreau un pahar. Am cam ameţit. Ţi-am zis că nu sunt obişnuită cu alcoolul.
– Păi… oricum nu lucrezi mâine. Şi e o seară. Dacă ţi se face prea rău, te duc eu acasă.
– Bine… încă unul şi atât.
– Da. Îmi aminteşti de mine la începuturi. Şi acum fac faţă lejer la două sticle de vin roşu. Uneori, mă enervez când văd că nici alcoolul nu mă mai destinde.
– Ai spus că eşti în pragul divorţului…
– Da…
– Ce s-a întâmplat. Erai cu el de multă vreme?
– 10 ani… spre 11…
– Şi?
– Şi… probabil l-am dezamăgit, că de la un punct încolo nu i-am mai fost suficientă.
– Te-a înşelat?
– Încă o face…
– O cunoşti?
– Aproximativ. Dar vreau asta…
– Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că oamenii n-ar trebui să se căsătorească. În câţiva ani se duce farmecul şi apar situaţii de genul ăsta. De ce să suferi inutil, când o poţi rupe decent şi amiabil, pentru că nu mai e acolo ce trebuie să fie?
– N-aş putea fi foarte de acord cu tine. Dacă acolo era ce trebuia să fie şi s-a găsit una care să-l fascineze suficient ca să-l facă să plece? Atunci aia nu dezechilibrează o balanţă corectă şi perfect funcţională? Spune tu!
– Eu cred că dacă un bărbat îşi iubeşte partenera, nu ajunge s-o înşele. Trădarea apare exclusiv în lipsa iubirii.
– Asta crezi tu? În regulă! Ce piesă tare! Mă duc să dansez. Vii?
– Nu!
Îi venea s-o strângă de gât acolo, în bar. Avea nevoie de basarabean… Numai aşa s-ar fi liniştit. Dar îl căutase cu privirea prin tot localul şi nimic. Plecase? Şi ăsta o trădează! Toţi bărbaţii sunt imbecili! Şi ea era mai imbecilă decât toţi, pentru că se lăsa dusă de val prea repede şi devenea prea loială în pasiunea ei. Cacharel îi făcea semne. Voia să plece. Să plece! Oricum, e ultima dată când o va vedea în viaţă. Să plece. Aflase de la ea că omul în jurul căruia îşi construise ea toate speranţele n-o mai iubea demult. Minunat! Nu merita nici măcar să fie iubită de un personaj banal. De ce-ar fi iubit-o basarabeanul, care era, în esenţă, fascinant? După ce Cacharel a ieşit pe uşa localului, s-a aşezat la masă. Alexandra era acolo, dar părea obosită. Şi ei abia atunci i se deschisese apetitul pentru vin. I-a spus să plece. Oricum nu mai conta. Singură sau însoţită, tot o epavă era. A mai comandat o sticlă de vin şi un pachet de ţigări. Îi venea să plângă. În public. Cât de trist ar fi fost! O femeie singură, într-un bar, beată şi plânsă?
– Dar vorbeai serios când ai zis că intenţionezi să bei…. Şi ştiu că bei, nu glumeşti!
– Unde dracu’ ai fost? Aveam nevoie de tine…
– Am fost mereu aici, te-am văzut când mă cautai.. Mi-ai dat motive să zâmbesc. Nu mi se întâmplă cu prea multe femei. Mergem?
– Abia am comandat… Mai stăm!
– Nu, nu mai stăm… Mi-e dor de tine…
– Mie nu. Şi, în plus, chiar m-ai enervat în seara asta. Ai zis că o să mă susţii…
– Din umbră…
– Da. Hai să mai bem un pahar şi mergem după…
– Hai! Ce-ai aflat?
– Că ăla nu m-a iubit… Mi-a spus-o în faţă! Nu m-a iubit, înţelegi? N-a alunecat… A plecat pe două picioare cu ochii larg deschişi…
– Blondo, oamenii vin şi pleacă… Hai să nu facem o tragedie din asta! Uite, a plecat el, am venit eu. Şi nu ştiu de ce, dar simt că eu văd în tine ceva mai mult decât ar fi fost el capabil să vadă.
– O să pleci şi tu…
– Da… Dar până plec, putem construi amintiri frumoase. Ce contează cât durează iubirea? Important e să fie frumoasă…
– Iubirea?
– Da…
– Hai să mergem!
După ce a simţit fiecare dovadă de forţă pe care putea el să i-o ofere, a adormit frumos. Era prima noapte după doi ani în care adormea frumos. Zâmbind… O iubea… Şi, foarte probabil, îl iubea şi ea… Oare cât mai stă? Eh, nu contează! Contează să fie frumos, nu durabil…

VII

Când s-au trezit, era cald în ei… O moleşeală stranie, aproape extatică, îi pusese unul în faţa celuilalt şi nu se mai puteau desprinde. El se întreba dacă i-a mai fost vreodată atât de bine iar ea se întreba de ce se temuse atâta timp să-i fie bine. Era o fericire în resemnare, pe care n-o anticipaseră niciunul din ei… El se mira că, în bătaia soarelui de dimineaţă, ochii ei au altă culoare iar ea se risipea pe pielea lui fierbinte ca într-o uitare fără început şi sfârşit.
– Ai planuri pentru astăzi?
– Da… vagi… Abia mi le amintesc…
– Dacă abia ţi le aminteşti, atunci nu sunt importante. Şi, în cazul ăsta, poate că ar fi mai bine să rămâi la mine.
-Toată ziua? Ar trebui să trec şi la muncă, măcar din complezenţă. Uneori, e bine să mai apari pe la birou. Doar aşa, ca să saluţi oamenii. Ştii tu… Detalii d-astea mărunte care dau sens vieţii…
– Eu mai stau o lună în oraş. Cel mult…. La muncă o să te poţi duce tot restul vieţii tale… Şi viaţa ta o să aibă sens, îţi promit!
– Bine punctat! Totuşi… măcar o oră. Şi mă întorc….
– Nu! Sună şi tu, spune-le că eşti bolnavă, că ai o rudă în agonie… Găseşti tu, eşti fată deşteaptă. Până suni tu, mă duc să-ţi pregătesc o specialitate culinară de la mine din Cahul… Apoi trebuie să vorbim ceva foarte serios.
– Bine… Deja fac sacrificii pentru tine…
– Mi se pare normal. Pentru cine altcineva să le faci?
– Azi eşti în formă.
– Numai pentru că eşti cu mine.
Zâmbind, a sunat la birou. Nu mai fusese aşa de fericită de foarte mult timp. Şi el avea ceva în privire care o secătuia de forţa necesară pentru a-i opune vreo rezistenţă. Îi accepta toate condiţiile. Azi, dacă i-ar fi cerut să n-o mai ucidă pe femeia aia, ar fi acceptat. Oricum, nu era o fată rea. Nimic nu-i era mai clar decât asta. Era o fată normală, poate nefericită, la rândul ei, care s-a legat de un miraj. O va înşela şi pe ea. Aşa că ar putea, la fel de uşor, s-o lase în pace. O să sufere la rându-i cumplit, pentru că totul se plăteşte în viaţa asta, nu dincolo de ea. Şi cine a trădat o dată, va mai trăda ori de câte ori apare oportunitatea. Nu vor fi fericiţi împreună oricum. Şi noaptea trecută spălase, în inima ei, toată marea de mocirlă pe care o înghiţise ani la rândul, pentru că se resemnase prematur. Se întreba unde va pleca Apostol după ce ea îi va spune că şi-a încheiat misiunea…. Se întreba dacă n-ar putea s-o ia cu el. S-o ducă departe. Să trăiască amândoi din asasinate la comandă. S-o înveţe şi pe ea să ucidă. Şi să facă asta împreună, ca şi cum ar încheia bilanţuri contabile. Ar face un copil împreună, un copil pe care l-ar iubi şi pe care l-ar învăţa că Binele şi Răul sunt relative. Dar curajul ţine întotdeauna de absolut… Ar face împreună un copil curajos. Care ar şti să lupte pentru ce ştie că-i al lui. Un copil frumos, cu ochi întunecaţi…. S-a oprit din visare când el s-a întors în cameră, zâmbind.
– Spuneai că vrei să vorbim ceva serios…
– Da, vreau… Tu ce faci după ce încheiem afacerea?
– Nu ştiu, probabil îmi văd în continuare de viaţă…
– Mi-ai spus că vrei să pleci departe de aici….
– Am spus, da…
– Şi?
– Păi… dacă găsesc un moment oportun, plec.
– Majoritatea ratărilor se petrec în aşteptarea momentului oportun. Singură îţi vei inventa oportunităţile. În fine.. mă întrebam dacă n-ai vrea să te muţi la Bucureşti. Aranjez eu tot. Apartament, mijloc de transport, un job cât de cât decent…
– De ce-ai face asta?
– Ca să te pot vedea când vreau…
– Poţi şi aşa…
– Nu pot… Gândeşte-te la asta! Uite, n-o să pot locui cu tine, dar măcar o să ştiu unde te găsesc şi o să am certitudinea că vei fi acolo când vreau să dorm. Nu-ţi pot oferi o relaţie normală, dar îţi pot promite că n-o să las nicio domniţă să intre la noi în dormitor. Şi-ţi mai pot promite că te voi privi mereu în ochi ca astăzi… Nu e mult, dar e tot ce pot oferi acum… şi, probabil, întotdeauna…
– Mă voi gândi… Dar o să-mi ia un timp să iau decizia. Şi trebuie să ştiu ce fac în privinţa lucrurilor pe care le voi lăsa în urmă…
– Tocmai, nu laşi nimic. Curăţăm tot… cu sângele ei…
– Mă tot întreb dacă are sens…
– Eu ţi-am spus atunci că va veni o zi în care povestea asta ţi se va părea ridicolă, la fel ca toate frustrările tale de atunci. Dar nu uita că ţi-am şi promis ceva: chiar dacă tu te vei răzgândi, eu n-o voi face. Aşa că misiunea mea nu e încheiată şi nu trebuie decât să decidem momentul în care trec la fapte. Îmi spuneai şi că vrei să fii acolo, în timp ce-i explic filosofia dreptăţii absolute. Privindu-te acum, simt că nu mai e cazul…
– Nu, vreau să ne oprim aici. Mâine îţi dau şi restul banilor şi pleci. O să te sun eu peste o săptămână să îţi spun dacă vin sau nu la Bucureşti.
– Blondo, nu merge aşa! Nu ne mai oprim când vrei tu. M-ai făcut să promit lucruri. Eu ţi-am spus mereu că există şi o altă perspectivă. Ai insistat că n-am dreptate. Ţi-am spus că dacă te vei îndrăgosti de altcineva, o să-ţi treacă pofta de sânge. N-ai admis nici măcar posibilitatea, îţi aminteşti? Cuvântul meu dat e sacru! Aşa am fost crescut. Ce spun, fac. Nu îmi schimb deciziile de la o oră la alta….
– Bine, în cazul ăsta o sun şi îi spun tot planul. O să mă ierte şi o să sune la poliţie…
– Cred că habar n-ai cine sunt. Crezi că mi-e foarte greu să te imobilizez până rezolv treaba? Crezi că mi-e foarte greu să încep cu tine vărsarea de sânge? Crezi că ne jucăm? Că suni un asasin plătit, te joci puţin de-a infractoarea şi apoi revii la sentimente mai bune, după ce ăla şi-a pierdut o lună într-un orăşel de la capătul lumii? Nu merge aşa, blondo! Chiar nu aşa funcţionează sistemul…
– Înţeleg… Atunci fă ce trebuie să faci! Nu mă bag… Şi nici nu mai plătesc restul sumei. Eu mă spăl pe mâini.
– O, ba da! O să plăteşti restul sumei cu dobânda la zi… Îţi promit şi asta, că tot e dimineaţa tuturor promisiunilor. Vino încoace! Strânge-mă în braţe! Şi acum… priveşte-mă în ochi şi răspunde-mi ca o blondă frumoasă şi deşteaptă ce eşti: ţi-am spus eu că nu e cazul să luăm decizii pripite?
– Da…
– Ţi-am spus că lucrurile se pot schimba şi că dreptatea e o chestiune de perspectivă?
– Da…
– Ţi-am spus că, odată ce vei trăi şi tu efervescenţa pasiunii, o să devii empatică cu pasiunea ei şi chiar cu a lui? Ce mi-ai răspuns?
– Imposibil…
– A fost imposibil?
– Încerc să mă feresc de truisme… Dar atunci era altceva…
– Mereu e altceva. Viaţa se schimbă în fiecare zi…. În fiecare zi, o să găseşti o nouă scuză oricui… Dar vreau să-ţi fie clar. Am venit aici să ucid pe cineva. Nu vrei să fie ea? În regulă! Te las să alegi. Sunt băiat bun. Alege între tine şi ea…
– Am înţeles. Bine. Mă aleg pe mine… Poţi începe…
– Foarte bine. Eşti absolut sigură?
– Chiar te rog să începi…
– Nu, iubito… Nu acum… Acum ar fi simplu… Acum ţi-ar plăcea. Te cunosc. Eşti sadică până în măduva oaselor. Dar stai liniştită! Se va întâmpla. Când o să te aştepţi mai puţin…

VIII

Era deja 3 dimineaţa şi nu putea să se calmeze. Fiecare zgomot îi sfâşia liniştea interioară în mii de bucăţi. Nu se gândise niciodată până atunci dacă îi este sau nu frică de moarte. Pur şi simplu, avusese alte preocupări. Suferinţa este cel mai important consumator al timpului. Şi acum, de când nu o mai durea nimic, se gândea că ar fi trist să moară. Dar a ales… Şi el îi respecta alegerile. Singurul om care se dovedea capabil să-i respecte alegerile era cel care o va ucide. Îi cunoştea cruzimea. Îi iubea cruzimea. Când a sunat telefonul, a răspuns tremurând…
– Ţi-e frică, iubito?
– Puţin…
– Ce faci mâine?
– Mă gândesc că poţi afla pe cont propriu dacă vrei să ştii. Având în vedere că te-ai obosit s-o studiezi pe ea, cred că e corect să faci efortul ăsta şi în cazul meu…
– Just… Îmi lipseşti…
– Şi tu mie… Mai ales că nu pot să adorm…
– Vin la tine?
– Vino!
Oricum nu avea nimic de pierdut. Sigur, avea dreptate. Dacă ar fi ucis-o atunci, n-ar fi fost foarte afectată. I-ar fi plăcut, de fapt… N-avea resursele interioare necesare pentru a-i interpreta forţa altfel decât cu respect şi admiraţie. Se temea puţin de clipa de după ce-şi va fi pierdut cunoştinţa. Dar moartea cu el în privire era cea mai frumoasă moarte pe care şi-o putea imagina. Astăzi. Mâine totul s-ar putea schimba. Cum spunea şi el, viaţa se schimbă în fiecare zi şi lucruri care azi te rănesc, mâine îţi pot face plăcere. Încă nu-i putea refuza nimic. Între a muri sub apăsarea palmelor lui şi a muri de dorul lui, alegea fără să clipească prima variantă… Şi număra secundele până când el va ajunge lângă ea.
– Puiule, tu eşti obosită… Şi tremuri… Vino! Priveşte-mă! Ţi-e frică. Şi, totuşi, nu pui la îndoială faptul că te voi ucide, aşa cum tu ai ales. Nu ceri clemenţă. Nu-ţi schimbi alegerea… Deşi ştii că ai putea încerca…
– Cuvântul dat e sfânt, nu?
– Şi cuvântul luat poate fi, să ştii! Dar, uite, vreau să ştii că atitudinea ta începe să mi se pară eroică. Te temi, dar nu fugi, alegi şi nu-ţi schimbi părerea. E un fel de resemnare sinucigaşă care mie, personal, îmi place teribil. Eşti o fată ciudată tu… Ciudat de resemnată… Ca şi cum n-ai mai crede în posibilitatea vreunei fericiri viitoare…
– Nu vreau să-ţi explic nimic… Ar trebui să înţelegi, fără să-ţi explic…
A doua zi, în drum spre birou, simţea că două braţe puternice îi cuprind gâtul şi i-l strâng ca într-o menghină. A oprit maşina. Să respire… Şi-a aprins o ţigară. Inima îi bătea într-un ritm accelerat. Îi simţea încă forţa pe piele. Numai de s-ar sfârşi totul mai repede! Fără el, oricum n-ar mai simţi că trăieşte iar lângă el ar muri încet. Opţiunea de a fi ucisă de el i se părea cea mai avantajoasă. Stând aşa, în căutarea unei respiraţii mai simple, a văzut-o pe Cacharel. Pleca şi ea, probabil, la birou… Zâmbea… Cum o fi să te trezeşti dimineaţa şi să zâmbeşti? Cum poate fi ea fericită? Îl cunoştea pe fostul ei soţ. Un mizerabil… Incapabil să facă fericită vreo femeie. Ce i-o lipsi fetei ăsteia de poate zâmbi dimineaţa? A avut un scurt impuls… Să pornească maşina, să acceleze şi s-o lovească… Ar fi fost un accident… Petrecuse prea mult timp cu Apostol… Şi Apostol îi spusese că, de obicei, cele mai eficiente crime sunt alea simple. Concepute pe scenarii simpliste. Banale. Poţi invoca imprudenţa, starea de ebrietate, pierderea temporară a discernământului… Dacă eşti prins. Dacă permiţi să fii prins… Crimele construite ca lecţii lasă, de multe ori, senzaţia că asasinului i-a plăcut. Şi societatea nu te iartă atunci când îţi place să ucizi… Ei bine, n-a putut s-o lovească pe Cacharel în dimineaţa aia. Şi acum trebuia să moară ea din vina târfuliţei care îi murdărise cu suferinţă ultimii cinci ani din viaţă. De ce-o fi ales să moară ea? De ce nu l-a lăsat să-şi facă treaba pentru care îl angajase? Conştiinţa îi era, uneori, cel mai mare inamic. Unul imbatabil. Şi uneori era convinsă de faptul că dacă o va ucide cineva, nu basarabeanul va fi acela, ci propria ei conştiinţă…

IX

S-a aplecat asupra lui. Încă dormea… Zâmbea atunci când dormea. Din prima noapte în care rămăsese la el remarcase că dormea zâmbind. Şi se întreba cum poate un asasin să doarmă atât de frumos. Ca un copil fără păcate, fără iluzii, fără remuşcări. Se întreba dacă visează poveşti sau copaci înfloriţi. În momente de felul ăsta, şi-ar fi dorit să intre în mintea lui şi să afle de acolo ce e, de fapt, Binele şi Răul… L-a sărutat cu grijă… Să nu-l trezească. A plecat încet către bucătărie şi a căutat un cuţit cu lama suficient de puternică. A mângâiat lama până a văzut cum picăturile de sânge formau un semicerc pe gresia de sub picioarele ei. N-o durea… Nimic n-o mai durea. S-a spălat pe mâini cu apă rece şi s-a întors în dormitor. L-a mângâiat cu drag pe faţă folosindu-şi mâna rănită. Sângele ei strălucea pe chipul lui ca o urmă de curcubeu… A luat cuţitul cu grijă de lângă ea şi i l-a aşezat strategic la baza sternului. Respira încet, aproape imperceptibil…
– Apostol… dragule… trezeşte-te!
– Mai bine trezeşte-te tu… Când ai devenit atât de laşă?
– Aşa m-am trezit… Am tot felul de zile. Iar azi e ziua în care sunt laşă. Şi e ziua care coincide cu ziua în care vei muri tu…
– Păi… Ce mai aştepţi? Mă bucur că m-ai trezit. Vreau să te privesc în ochi când o faci…. Vreau să văd cum ucide o femeie obiectul pasiunii ei. Chiar dacă e ultimul lucru pe care-l văd….
– Foarte ciudat pui problema… Atunci nu crezi în privirea celui care-şi ucide obiectul pasiunii? Eu… sunt pasiunea ta, nu? Şi totuşi, te pregăteşti să mă ucizi…
– Pentru mine e altceva. Eu îţi respect o decizie. Nu e voinţa mea şi n-a fost voinţa mea vreo secundă. Voinţa mea era să te iau din oraşul ăsta mic şi prăfuit, să te ţin lângă mine, să-ţi fac copii şi să te fac cea mai fericită femeie din lume. Ar fi fost o provocare. Pentru că eşti singura femeie pe care o cunosc care nu crede în fericire. Tu ai ales să mori în locul ei. O femeie care ţi-a intrat în minte şi ţi-a otrăvit fiecare gând. O femeie care a ajuns să însemne mai mult pentru tine decât propriul tău soţ… Şi chiar mai mult decât toate principiile în care credeai… De ce crezi tu că ai ales asta? Pentru că durerea pe care ea ţi-a cauzat-o s-a şters cu buretele în noaptea în care te-am atins prima dată? Nu, puiule! Ai ales asta pentru că ţie nu-ţi pasă dacă mori sau trăieşti. Pentru că tu nu crezi că mai poţi fi fericită. Şi îţi construieşti justificări pe o fundaţie greşită. Nimic din ce faci nu faci pentru tine. Cauţi noi motive să suferi. Să presupunem că peste cinci minute voi fi mort. Ce o să simţi tu? Eliberare? Pace interioară? Mulţumirea lucrului bine făcut? Ştii ce-o să simţi? Durere… Dispreţ pentru tine însăţi. Când vei înfige cuţitul ăla în pielea mea, el va sfâşia pielea ta. Şi, la final, când o să strângi în braţe ce-a mai rămas din noi, o să simţi că singurul lucru pe care-l mai poţi face e să mori şi tu…
– Nu-mi face asta! Te rog, nu-mi face asta!
– Eu nu-ţi fac nimic. Eu te las să faci ce crezi tu că e bine pentru tine. Dar…
– Nu de asta am eu nevoie… Păi… atunci… de ce am eu nevoie?
– De mine…
– Fumăm o ţigară?
– Şi un pachet…. Vino aici! Eşti un copil! Şi uite că acum descopăr şi eu cât îmi plac copiii…
– Rămânem la planul iniţial?
– Rămânem! Deşi… să ştii că te-am minţit. Nu e chiar obligatoriu să moară cineva. Dar adevărul trebuie spus. Nu poţi merge mai departe dacă nu spui adevărul. Ei trebuie să decidă dacă fac sau nu faţă adevărului. Dar tu ai obligaţia să-l spui… Cel mai mare păcat pe care-l poţi face în viaţa asta nu e să ucizi… E să acoperi greşelile altora cu minciuni. Pentru că ei nu vor şti cât au greşit şi nu vor mai avea prilejul să se îndrepte. Şi vor muri strâmbi. Nu-i lăsa să moară strâmbi! L-ai iubit… A fost o vreme când l-ai iubit. Spune-i tot ce trebuie să ştie. Şi explică-i şi ei ce a făcut! Dacă ulterior vor simţi nevoia să se îndrepte, bine. Dacă nu, pentru tine nu mai contează. Dar oferă-le posibilitatea să se îndrepte! Apoi plecăm… Unde vrei tu… Alegem un loc de pe mapamond şi plecăm acolo.
– Ce să fac? Cum să fac? Spune-mi tu!
– Te întorci acasă şi îl suni. Îl rogi să treacă diseară pe la tine. Îi spui că încă îl iubeşti şi că eşti dispusă să-l ierţi. Că vrei să vă refaceţi existenţa şi să redeveniţi cei de la început. Timp de o săptămână vei folosi tot ce e mai frumos şi mai seducător în tine pentru a-l face pe el să creadă că eşti oricum cea mai bună alegere pe care ar putea să o facă. Cu abilităţile tale, îl faci s-o rupă cu ea într-o jumătate de lună. După ce asta s-a întâmplat, avem grijă să ne găsească împreună în patul vostru. Dacă se întoarce la ea, măcar se va întoarce cu o datorie plătită. Dacă va rămâne singur, va şti să-şi gestioneze viitoarea iubire mai responsabil…
– Şi ea?
– După ce va fi părăsită de el, şi ea îşi va plăti datoria. Nu uita că îl iubeşte. Şi nu uita că femeile iartă multe. Mai puţin plecarea lui din propria iniţiativă. Femeile suferă numai atunci când sunt părăsite. Când părăsesc sunt stânci de granit. Bărbaţii trec mai uşor peste părăsire. Ei au orgoliu. Femeile sunt vanitoase. E foarte simplu…
– Nu ştiu dacă mai pot să joc vreun rol pentru el… Nu ştiu dacă mai pot fi credibilă…
– Nu uita că m-am trezit cu vârful cuţitului pe piept. Poţi face orice vrei tu! Crede-mă! Eşti cea mai puternică femeie care s-a născut vreodată pe pământ! De asta te iubesc…

X.

A căutat-o timp de două săptămâni. Parcă murise. La birou nu mai pusese piciorul de zece zile şi prietenele ei, care ştiau totul despre ea, jurau că n-au mai văzut-o. Era îngrijorat şi, cumva, speriat… Nu se gândise vreo secunda că blonda asta naivă, de nici 29 de ani, avea să-l sperie prin absenţă. Lumea ei, în care durerea şi răzbunarea jucau rolul principal, i se părea acum cel mai frumos loc în care fusese vreodată. Avea ceva al ei, care o făcea specială, dacă o comparai cu restul femeilor. O sete de durere şi o foame de fericire… Voia să moară cu el în privire, visând la un viitor al lor. Ei doi erau pentru ea un reper. Şi ea devenise astfel un reper pentru el. Se gândea la femeile pe care le iubise îniante. Fade, seci, fără noimă. Trăiau în afara realităţii. În ciuda reperelor morale. Şi erau fericite… Pe ea n-a văzut-o zâmbind decât în dimineaţa aceea, când totul avea sens, fără să aibă. O iubea… Acum ştia asta. Tocmai pentru c-o simţea desprinsă de el. Şi lucrurile se simt cel mai clar atunci când te detaşezi de ele. De fapt, lipsa lucrurilor te face să vezi mai clar ce vrei cu adevărat. Şi în seara aia, tot ce voia el era căldura cuvintelor ei şi mulţumirea că i-a lăsat o urmă de zâmbet pe chipul alb şi fragil. Nu plănuise s-o iubească…. Plănuise s-o simtă. Şi simţind-o, a ştiut că nu mai are nevoie să simtă altceva. Chipul ei din noaptea aia, pielea ei din dimineţile care au urmat îi puteau ţine de foame şi de frig… O iubea, dracu’ s-o ia de femeie! Şi acum nu e nicăieri! ŞI el o caută iar ea nu e acolo. O sună şi nimeni nu răspunde, o caută acasă şi casa pare pustie. O să se vadă cu el! Altă soluţie nu mai există. Trebuie să-l cunoască pe el, oricât de oribilă i s-ar părea ideea.
– Domnul Popescu?
– Da, eu sunt…
– Valentin Paraschivescu este numele meu. Vă sun din partea unei companii de asigurări. Verificăm nişte informaţii din sistem şi dumneavoastră figuraţi ca fiind căsătorit. Am dori, dacă e posibil, să ne furnizaţi unele informaţii despre soţia dumneavoastră, pentru că nu răspunde la telefon…
– Soţia mea… doarme… probabil. Încercaţi s-o sunaţi mâine la 13.00. Sigur va răspunde.
– Dar, în eventualitatea lipsei unui răspuns la apel, aţi putea dumneavoastră să clarificaţi nişte detalii?
– Sigur! Ce vreţi să ştiţi?
– Doamna Andreea Popescu are 28 de ani, da?
– Da.
– Şi lucrează la S.C. Alfapharm, da?
– Da.
– Este o femeie frumoasa?
– Da… Staţi puţin! Ce întrebări sunt astea?
– De ce-aţi înşelat-o?
– Ce? Ce am făcut? Cu cine vorbesc?
– Cu Valentin Paraschivescu… sau cu oricine vreti dumneavoastră să vorbiţi acum… De ce aţi înşelat-o?
Când i-a închis telefonul, a simţit că vrea să-l ucidă pe loc. Îi era atât de dor de ea. Şi ea era… Ea era în ea… Cu ea… Şi nimeni n-o putea rupe de ea însăşi. Ca o floare frumoasă care are nevoie de sol şi de lumină ca să poată înflori. Dar el era lumina ei. Îl va căuta ea… Ştia asta deja… Şi mai ştia că soarele va apune doar câteva zile până când ochii ei îl vor privi din nou…
– Ce dracu’ e cu tine? Te caut de o săptămână….
– Şi eu de o viaţă…. Nu mă auzi comentând pe tema asta…
– Eşti nebună, îţi jur!
– Posibil… foarte posibil…
– Ai făcut ce ţi-am spus?
– Nu, nu voi juca un rol pentru el sau pentru tine. Dar ea trebuie să moară! Ea n-ar fi trebuit să existe. Aşa că mă vei ajuta să aduc lucrurile la normal….
– Şi tu ce vei face, în schimb? Vei veni cu mine?
– Nu ştiu… Ştiu doar că te voi iubi… Fiind aici sau în altă parte… Te voi iubi mereu… Chiar dacă nu voi şti unde eşti şi ce faci…
– Mie mi-e suficient. Mâine mă ocup de ea…
– O, în sfârşit! O singură rugăminte am la tine…
– Spune, iubita mea!
– Apostol, prietene… Singurul meu prieten… Promite-mi c-o ucizi numai după ce-i spui totul… Şi numai după ce…
– După ce?
– După ce îi dai, cu forţa, ceea ce vrea mai puţin… Puterea altui bărbat decât a celui pe care-l venerează…
– Nu pot să cred că asta ceri…
– Mi-ai spus mereu că dreptatea reală e ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Arată-i puterea unui bărbat pe care-l detestă, aşa cum ea mi-a arătat puterea unei femei pe care n-aş fi putut s-o apreciez niciodată!
– E cum spui tu… Facem exact cum spui tu… Vino la mine! Priveşte-mă! Sunt eu… Hai să plecăm în noaptea asta! Pentru restul lumii, plecarea noastră nu va însemna nimic, dar pentru noi… Pentru noi va însemna totul.
– O vreau umilită şi chinuită. Apoi moartă. Dă-mi ofranda asta! Pune-o la temelia viitorului nostru comun. Orice vis frumos e stropit cu sânge la temelie. Dă-mi sângele ăla şi te voi iubi până la sfârşitul zilelor tale!
– Vei avea tot sângele de care ai nevoie. Şi câteva picături în plus… Îmi vreau femeia fericită!
– Şi eu o vreau pe femeia aia nenorocită. Îmi dai asta şi ne iubim în veacul vecilor…
– Într-o singură noapte va simţi tot ce-ai simţit tu timp de cinci ani, îţi promit!
– Şi eu îţi promit că într-o singură viaţă vei simţi ce n-ai simţit în toate vieţile de până acum…
– Abia aştept!

XI.

Visase urât. Îl durea capul de parcă toate gândurile îi strigau la unison cuvintele ei. Mai erau câteva ore până când misiunea pentru care fusese angajat se va fi îndeplinit. După… nu ştia ce va fi după… Era o femeie alunecoasă. Azi spunea una, mâine evalua din nou… Şi nicio decizie nu avea sensul eternităţii pentru ea… Când o privea în ochi, părea că înţelege, că învaţă şi că decide ferm. Apoi vorbeau la telefon şi gândurile ei reveneau în acelaşi punct: moartea lui Cacharel. Ce femeie ciudată! Alesese pentru femeia care o lovise cel mai profund numele unui parfum. O să-i spună şi ei asta la un moment dat. Ea trebuie să ştie… totul. Că el nu era, de fapt, un asasin. Că acceptase târgul pentru că avea o poliţă de plătit… Prietenul care-l recomandase pentru misiunea asta era, de fapt, singurul om care ştia ce fusese între el şi Laura. Între el şi Cacharel… Nu venise în oraş ca să se îndrăgostească de Andreea. Dar i se întâmplase. În virtutea principiului care uneşte întotdeauna oameni cu un duşman comun. Şi în noaptea asta avea s-o vadă pe Laura pentru prima dată după cinci ani. Pentru prima dată după noaptea aia cumplită în care i-a văzut împreună. Îşi amintea cum a fugit, sfâşiat, din oraş. S-a întors la Cahul cu gândul că orice mare decepţie se tratează acasă, în patul copilăriei tale. Apoi, cu fiecare an care trecea, ura lui creştea… Aşa că a decis s-o ucidă… Auzind-o pe Andreea vorbind aşa despre ea simţea că decizia lui era, de fapt, una corectă… Şi se bucurase că împrejurările i-au fost propice… Andreea şi-ar fi asumat asasinatul în orice secundă. El ar fi plecat. Totul s-ar fi rezolvat repede şi simplu. Apoi Andreea a început să-i placă. Într-o dimineaţă a simţit că o iubeşte cum n-o iubise pe Laura nici în cele mai frumoase zile ale căsniciei lor… Nu mai voia să ucidă pe nimeni. Doar să plece cu Andreea cât mai departe de oamenii ăia infecţi, fără principii, fără valori, fără Dumnezeu… Andreea avea nevoie să fie fericită, doar că nu mai credea că fericirea e o opţiune a ei. El era singurul căruia îi păsa. Fericirea ei era un obiectiv al lui. Şi pentru ca ea să fie fericită, Laura nu trebuia să mai existe. A ridicat receptorul şi i-a format numărul…
– Diseară….
– Da…
– Te sun când termin cu totul…
– Nu uita!… Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte….
– Just!
A aşteptat să intre în scara blocului. Părea obosită. Programul ei rigid o făcea să fie într-o stare de permanentă oboseală…. A urmărit-o cu grijă până a descuiat uşa şi a împins-o în apartament. Începuse să ţipe. A încuiat uşa şi şi-a pus cheia în buzunarul drept de la pantaloni. Nu l-a recunoscut imediat, dar apoi, când şi-a dat seama cine e, s-a calmat brusc…
– Ştefan….
– Da, Laura… eu…
– Când ai venit în oraş? De ce n-ai sunat? De ce m-ai speriat în halul ăsta?
– Ştii că sunt imprevizibil…. Vino la mine!
– Ştefan, sunt tot cu el… Încearcă să înţelegi şi să treci peste asta. Putem rămâne prieteni. Putem rămâne prieteni, pentru că ne-am iubit atât de mult.
– Nu, Laura! Pentru că ne-am iubit atât de mult nu mai putem rămâne prieteni. Sună-l pe ăla al tău şi spune-i să nu vină la tine la noapte!
– Ştefan! Nu fi copil! Te rog, hai să fim oameni civilizaţi şi maturi. Unele lucruri sunt şi apoi se schimbă. Nu e vina nimănui!
-Aşa… Deci soarta e responsabilă de faptul că n-ai putut să ai măcar decenţa de a-mi spune că nu mă mai iubeşti, soarta e responsabilă de faptul că ai ales să mă minţi. Soarta e responsabilă că tu n-ai învăţat la tine acasă că respectul înseamnă, în primul rând, să nu minţi. Da, e adevărat că sentimentele care leagă oamenii se schimbă. Dar atunci când asta se întâmplă, oamenii verticali nu se mint la nesfârşit, până când faptele ajung să spună adevărul în locul lor! Apropo de asta: ştii că el e însurat, nu?
– Da…
– O cunoşti pe soţia lui…
– Am cunoscut-o recent, da…
– Şi? Nu ţi-e silă de tine? Nu simţi nimic faţă de femeia aia, căreia i-ai distrus tot sistemul de valori în care credea…
– Fiecare să-şi poarte singur povara! El n-o mai iubea. I-am spus şi ei… Ce rost avea să rămână cu el, în condiţiile astea? N-am greşit eu. Ea a greşit. N-a mai fost alături de el, nu se mai aranja, nu mai încerca să afle ce e cu el, ce-l doare, ce-l preocupă. Şi-o merită, nu plânge tu de mila ei!
– Sună-l! Să nu vină în noaptea asta!
– Nici vorbă!
– Laura, dacă nu-l suni, mori în următoarele 5 minute. Dacă-l suni, îţi mai dau puţin timp….

XII

– Laura, tu nu eşti o femeie proastă… N-ai fost niciodată. Şi totuşi, acum nu reuşesc să înţeleg motivele pentru care te-am suportat atâţia ani… Îţi jur că mă uit la tine ca la o femeie dezgustătoare şi nu văd unde e femeia aia, pe care o iubeam atât de mult, atunci când nimic nu părea demn de iubire… Acum am în faţa mea o proastă şi-o mincinoasă. Şi nu e nimic mai lipsit de noimă pe lumea asta decât un om care minte prost.
– Ştefan, aş vrea să poţi fi empatic măcar o secundă… Să vezi totul prin ochii mei. Să încerci să înţelegi…
– Să înţeleg trădarea? Să fiu empatic cu mincinoşii? Cu târfele? Ce vrei să înţeleg mai exact?
– Te rog să nu mă insulţi…
– Nu te insult doar pe tine. Îl insult pe el şi pe dumnezeul vostru fără nume şi chip… Insult privirea ta cea mai clară şi vocea ta cea mai suavă. Insult neputinţa ta de a spune lucrului că e lucru şi prostului că e prost. Crezi că dacă-mi spuneai cât de prost sunt, de fapt, m-ai fi rănit mai tare decât lăsându-mă pe mine să înţeleg cât de prost am fost? Băi, eu te-am iubit! Şi am crezut în fiecare cuvânt al tău… În fiecare scuză a ta… În fiecare absenţă a ta… Am crezut că atunci când pleci “cu treburi” chiar ai treburi de făcut. Am crezut că atunci când mă sărutai, o făceai pentru că asta voiai, nu pentru că te simţeai obligată să demonstrezi ceva… Şi ştii ce e mai tragic? N-ai rănit un singur om cu minciunile tale. Nu! Ai vrut tu să răneşti doi. Amândoi inocenţi. Simţi că eşti puternică acum, nu? M-ai distrus pe mine şi pe fata aia care a asistat nepuncioasă la şarada asta ordinară pe care o joci cu imbecilul ăla, plin de complexe de inferioritate…. Eşti foarte mândră de tine, presupun…
– Ştefan, nu mai vorbi aşa!
– Cum ar trebui să-ţi vorbesc, din punctul tău de vedere? Spune-mi tu cum e corect să vorbesc cu tine şi vei primi din partea mea exact corectitudinea pe care o pretinzi. Chiar dacă tu n-ai aplicat niciodată teoria asta…
– Ştefan, ea nu contează. Ea nu e o femeie care să merite atâtea remuşcări… Vorbeşti din afara contextului. Analizezi la rece, ca un chirurg… Nu stau aşa lucrurile, crede-mă. El n-o iubea! Ce sens mai are să analizăm povestea asta? N-o iubea, pentru că altfel nu era acum cu mine. Cât despre tine… iubitule… tu ai fost dragostea vieţii mele. Dar, undeva, pe drum, ne-am oprit. Îmi pare rău pentru asta, dar trebuie să te împaci cu gândul. Împărţim vina rupturii. Nu am fost doar eu responsabilă. Am ajuns acolo unde m-ai găsit cu el din vina ta…
– Foarte comod să spui asta! Foarte comod… Eşti minunată! Mai poţi? Cred că mai poţi… Continuă!
– Nu înţelegi că şi eu te-am iubit? Dar nu erai cu mine… Şi nu mai credeam că poate fi frumos până n-a apărut el… Şi el era bun şi înţelegător. Ca un părinte…
– Da… Acum chiar are sens! Ţi-era dor de taică-tu… Şi ai zis că merge să te culci cu el? Sau cum?
– Uite, vezi? Asta nu înţelegi tu… Nu toate lucrurile se rezolvă aşa… Nu toate se explică simplu… Sau freudian…
– Ştii ce vreau? Că mi-e silă să mai discut cu tine…
– Ce?
– Vreau să o suni pe ea şi să-i spui că-ţi pare rău pentru tot ce ai făcut. Şi că, dacă ai putea s-o iei de la capăt, n-ai mai repeta episodul…
– Niciodată! Aia nu merită atenţia mea…
– O merită! Din plin… Crede-mă!
– De ce-mi ceri asta? De ce contează atât de mult pentru tine să o ştii pe ea liniştită? Te interesează? Că atunci ar fi perfect. Facem un schimb de poziţie şi am rezolvat ecuaţia!
– Nu… Îţi cer asta ca să trăieşti.
– Sigur că da! Când nu mai avem argumente, trecem la ameninţări. Eşti din ce în ce mai diferit. Şi eu privesc un alt om decât cel pe care l-am iubit, să ştii!
– Decepţiile tale mă interesează foarte puţin… Sun-o!
-Nu!
– Bine. Atunci o să-ţi spun o poveste.
– Bine, că exact asta-mi lipsea! Să-ţi ascult poveştile.
– Sunt ultimele 10 minute din viaţa ta. Eu aş profita de ele…
– Nu mai am ce discuta cu tine. Eşti dement şi eu cu oamenii nebuni nu discut. O să sun la poliţie!
– Stai! Stai aici şi ascultă. Dacă te mişti o singură dată, nu te mai avertizez. Aşadar, m-ai trădat pe mine. Nu te-ai putut abţine să nu duci drama până la absurd. Nu puteai găsi un bărbat fără obligaţii… Era greu… La 25 de ani e foarte greu, probabil, să găseşti aşa ceva. Nu eşti nici prea tânără, nici suficient de coaptă ca să faci alegeri bune. Ai ales să rupi un bărbat din viaţa lui. Aşa ţi-ai confirmat puterea de seducţie. Era încă acolo. Te-ai bucurat. În timp ce ea plângea… Dar, fiind o femeie specială, n-a plâns prea mult. Tu, în locul ei, mureai. Ea a ales să trăiască. Dar a ales să mori tu, în acelaşi timp. Şi m-a sunat să mă roage să te ucid. Iniţial, planul suna bine. Apoi mi-am amintit că te-am iubit şi că răzbunarea n-are sens după ce durerea s-a stins. Dar vezi tu? M-am îndrăgostit de ea. Eu… chiar nu vreau să te ucid. Nu e voinţa mea. E a ei. Şi eu fac tot ce ea îmi cere. Aşa cum şi tu ai făcut tot ce el ţi-a cerut până când m-ai văzut mic şi neputincios. Care e sensul adevărat al dreptăţii, Laura?
– Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte…
– Aşa va fi şi cu noi, iubirea mea… Nu vei muri în zadar. Vei muri pentru ca eu să fiu fericit. Eu nu pot fi fericit decât dacă ea e fericită. Ea nu va fi fericită cu tine în viaţă. E timpul să-ţi plăteşti datoria, Laura! Pentru că şi eu am acceptat să fiu ucis de tine ca să te ştiu fericită…
– Tu vorbeşti serios…
– Cât de serios pot vorbi acum, când nu mai am nimic de ascuns faţă de nimeni. M-a rugat să te violez înainte, dar ea nu ştie cine ai fost pentru mine. Şi, deci, nu ştie că ţi-ar face plăcere. Iar eu nu pot şi nu vreau să-ţi mai fac nicio plăcere. Dar… te-am iubit… Şi pentru că te-am iubit, te las să decizi cum preferi să mori. O să pară o sinucidere, deci alegi… între puţinele variante posibile pentru ca demersul ăsta să iasă bine pentru noi toţi. Nu plânge! Te rog! Când eu am plecat şi te-am lăsat să fii fericită cu el, n-ai plâns de mila mea! Te rog să ai măcar decenţa să nu-ţi plângi de milă. Priveşte-mă în ochi şi alege!
– Ştii când îmi vorbeai de cea mai frumoasă moarte?
– Da… ştiu…
– Dacă trebuie să aleg, pe aceea o vreau… Dar înainte să începem, vreau să mai fumez o ţigară.
– O jumătate de ţigară, draga mea… Nu e ca şi cum am avea tot timpul din lume. Tu, cu atât mai puţin, nu-l ai…

XIII.

Trupul ei gol în cada plină de sânge avea un farmec aparte. Zâmbea. Părea liniştită. Şi frumoasă. Nu mai văzuse o femeie atât de frumoasă înainte. Andreea… Cine era, până la urmă, Andreea? O femeie care îi înţelegea suferinţa, pentru că o simţise pe pielea ei. Dar atât… Laura, în schimb… Laura era magnifică. Şi acum, angelică. Femeilor tinere le stă bine moarte. Ştia asta acum, când îşi privea fosta soţie levitând într-o baie de sânge… O iubise într-un fel bolnăvicios şi, se pare, o iubea încă. Nu ţipase când i-a dat cu forţa somniferele… Nu s-a zbătut când a început să-i taie încheieturile cu lama… Accepta totul cu demnitate. Şi de asta începuse s-o respecte… Chiar dacă, realmente, era prea târziu. Cât o iubise! Ca un prost… Măcar acum ştia că n-o iubise nejustificat. Ce femeie ar mai fi fost atât de specială după ultima suflare? Şi tot acum a înţeles că n-o voia pe Andreea. Şi, de fapt, pe nicio alta. Pur şi simplu, îşi dorea să plece departe. Să se mute pe un alt continent, unde să bea şi să doarmă. Să nu mai ştie de nimeni. Ştia acum că trădarea e o regulă generală a vieţii. Dacă ar mai fi rămas lângă Laura şi ea nu l-ar fi trădat, ar fi găsit el o Andreea şi totul s-ar fi consumat repede şi sănătos. Laura l-ar fi iertat, aşa cum iartă femeile tot ce le depăşeşte. El ar fi fost fericit. I-ar fi făcut şi doi copii, numai aşa, ca să intre în rândul lumii şi ar fi murit cu drag, ştiind că pe mormântul lui va scrie: “În memoria unui soţ devotat şi a unui tată iubitor”. Încăperea se micşora iar fumul jumătăţii de ţigară rămase de la Laura îl sufoca. A şters toate urmele prezenţei lui acolo şi a ieşit pe uşa apartamentului cu grijă să încuie. Pe interior lăsase cheia pe jumătate scoasă din yală, sugerând astfel anchetatorilor că femeia aştepta pe cineva care avea cheia apartamentului. Evident, pe iubitul ei semi-oficial. Ce silă îi era de toate! Andreea îl rugase s-o sune când termină totul, dar n-ar fi suportat s-o audă atunci. O considera vinovată pentru tot ce se întâmplase. O să se vadă cu ea ulterior şi-i va spune că pleacă din oraş. Ea… ea o să se descurce. E încă tânără, va şti să manipuleze sentimentele cuiva aşa cum făcuse cu ale lui. Oricum, era ceva malefic în femeia aia şi asta nu-i putea ierta. Laura, cel puţin, era simplă şi blândă. Puţin temperamentală, dar blândă. Andreea era calmă şi pragmatică. Ştia ce voia şi ştia şi cum să ceară astfel încât să-şi atingă obiectivele. O să plece din oraşul ăla blestemat care i-a strivit spiritul! Ce oameni mici şi fără noimă! Şi ce drame mari locuiau în ei! Aproape că ar fi plâns… Ba nu! A plâns pe o margine de vis… Până spre ziuă…
Andreea s-a trezit agitată. Aşteptase ca Apostol să sune şi lipsa semnelor de orice fel o tulbura. O sunase pe Alexandra care i-a promis că va ajunge la ea în câteva minute. Oricum, intenţiona să-i lase ei în grijă vânzarea apartamentului, după ce va pleca din oraş. Pentru că va pleca! Apostol era singura ei şansă să-şi găsească fericirea departe de toată mizeria prin care trecuse.
– Cum să pleci, Andreea? De ce s-o faci? Până la urmă, cât de bine-l cunoşti?
– Alexandra, oamenii sunt ciudaţi. Dacă nu-i cunoşti foarte bine… şi doar dacă nu-i cunoşti foarte bine, ei pot fi agreabili.
– Şi când aţi stabilit să vă luaţi zborul de-aici?
– Probabil în câteva zile. Problema mea e că nu mai ştiu nimic de el. Nici nu ştiu ce-a făcut… N-a sunat deloc. N-am dormit o clipă noaptea trecută…
– Lasă-l. Te sună el!
Când a sunat telefonul, Alexandra a decis să plece acasă. Nu voia să ia parte la o infracţiune nouă. Îi era suficient cea în care jucase ea rolul principal.
– Pe unde dracu’ eşti? Am aşteptat să mă suni. Cred că n-ai înţeles ce se întâmplă aici şi ce am făcut noi acum…
– Am înţeles, crede-mă că am înţeles… Mai bine chiar decât poţi tu să-ţi imaginezi. Ne vedem în câteva ore la cafeneaua aia de la colţul blocului tău. Te sun cu jumătate de oră înainte.
– A mers totul bine?
– Nu, nimic n-a mers bine şi nimic nu va mai merge bine vreodată… Dar ea e moartă.

XIV

După ce s-au întâlnit, după ce i-a spus că totul se terminase, îl durea ceva… N-ar fi putut spune clar ce, dar simţea că în numai câteva minute ar trebui să se îndrepte către spital, altfel… Altfel, nimic… Nu mai era nimic şi de asta avea atâtea de pierdut. A sunat-o cu sentimentul acela greu în piept….
– Andreea, eu nu te iubesc…
– Îmi spui asta, pur şi simplu?
– Îţi spun tot ce trebuie să ştii ca să nu te doară şi pe tine aşa cum mă doare totul pe mine acum… Dar îţi jur că asta am crezut! Că te iubesc, că de tine am nevoie ca să fie totul aşa cum trebuie să fie pentru mine. Îţi jur că dacă ieri, înainte s-o văd strălucind în baia de sânge, m-ai fi întrebat care e singurul lucru de pe lumea asta pe care mai dau vreo urmă din mine, ţi-aş fi spus că lucrul acela are legătură directă cu zâmbetul tău. Şi aş face orice ca să mă întoc în punctul acela. Dar, vezi tu, nu mai pot…
– Îmi vine să râd…
– Mă bucur că încă te fac să râzi… Puiule, iartă-mă! Iartă-mă că te-am adus aici, că nu mai pot să te duc mai departe, că trebuie să fug de lângă tine ca să fiu, în sfârşit, liber. Şi singur… Am nevoie să fiu singur… Poţi tu înţelege asta? Că uneori trebuie să fii singur ca să fii liber?
– Eşti idiot! Ai crezut că te iubesc şi că vorbele astea o să fie pentru mine începutul unui final pe care nu-l merit. Erai timorat… Erai speriat! Marele asasin e speriat! De o fufă…. Scuză-mă că râd isteric, Mare Asasin, dar era firesc să te doară sângele fostei tale soţii.
– Ştiai că mi-a fost soţie?
– Lasă-mă să vorbesc! Nu mă mai întrerupe! Ştii tu cum e treaba cu mariajul? Găseşti pe unul sau pe una care pare să-ţi împărtăşească suferinţele şi bucuriile. Şi vrei să alimentezi potenţialul ăsta. Staţi împreună câteva luni sau ani şi, într-o zi, când totul merge extraordinar între voi, unul pune problema fatală: “Dar noi când ne căsătorim?” Celălalt are iniţial un aer circumspect, apoi meditează la asta. “Da, n-ar fi tocmai o idee rea. Am fi împreună mai mult decât am fi separat. În plus, ar fi mereu lângă mine. Binele şi Răul sunt mai uşoare când se împart la doi…” Şi faceţi pasul fatidic… Trec câţiva ani şi într-o zi îţi dai seama că te simţi lângă el sau lângă ea ca lângă un frate sau părinte. Că îl percepi sau o percepi ca pe o rudă de sânge. Dar tu vrei pasiune în sânge, nu tabu-uri ancestrale… Începi să-i reproşezi. Că nu te înţelege, că nu te cunoaşte, că nu-ţi mai oferă nimic din ce-ţi oferea la început. Celălalt te priveşte ca pe un nebun isteric. Pentru că el sau ea îţi oferă tot ce ştie să ofere. Te sărută înainte să adormi şi te ţine în braţe când ai frisoane. Uneori, te vrea adânc în el sau în ea. El face, tu nu faci. Tu nu înţelegi… Tu eşti mic şi neputincios. Dar… e asta vreodată o problemă? De ce ar fi? O să muriţi împreună, pentru că aţi decis să vă căsătoriţi şi să vă luaţi ca atare o viaţă întreagă. Aţi ales să nu vă mai descoperiţi unul pe celălalt, pornind de la premisa că aţi descoperit totul până în ziua fatidică a nunţii. Circul ăla ordinar în care nimeni nu crede, dar toţi îl rididcă în slăvi din complezenţă! Apare apoi un alt el sau o altă ea. Terenuri abrupte, stâncoase, numai bune de elucidat. Mistere noi de aflat. Peşteri interesante de descoperit… Fratele sau sora ta o să te ierte…. N-ai vrut decât să vezi cum se simte un vârf de munte cu sternul. Atât! N-ai ucis. N-ai minţit. Doar ai avut instinctul corect, pur omenesc, de a vedea cum arată un munte după ce ai trăit o viaţă întreagă pe malul mării. Dacă fratele sau sora ta se comportă ca şi cum descoperirea ta ar durea, nu te simţi şi tu sfâşiat, la rândul tău. Tu crezi că ai procedat corect. Şi culmea! Chiar ai procedat! Dar tu… Tu, Marele Justiţiar! Ai venit aici să-ţi faci dreptate şi dreptatea ta pulbere s-a făcut. Ştii ce e trist cu adevărat? Dincolo de toate argumentele pe care eu le pot identifica doar la o primă vedere aruncată asupra poveştii tale ridicole şi banale? E trist că tu nu înţelegi că ar fi fost mai bine să n-o ucizi, dacă moartea ţi-a readus-o în suflet. Dar, ca Mare Justiţiar ce eşti, ar fi trebuit să ştii că moartea te scuză de toate greşelile spuse sau nespuse, făcute cu gândul sau cu fapta, cu vorba sau cu palma.Tu n-ai ucis-o, de fapt! Ai înviat-o! Felicitări, Iisus Hristos! Lazăr e viu şi umblă prin sufletele noastre. Şi-l cheamă Laura. Are buzele sfâşiate şi pielea ciopârţită, dar are cel mai blând zâmbet pe care un mort l-a afişat vreodată… Merită iubirea ta! Rămâi cu ea. O să te ajut să rămâi cu ea. Atât cât voi putea… Ştii tu… Eu te iubesc, deci îţi vreau binele. Iar tu vrei să fii cu Laura. Care e, prin corelaţie, cel mai mare bine pe care eu, iubita ta, aş putea să-l fac pentru tine? Să te ucid… Îmi pare rău că n-am făcut-o atunci, în dimineaţa aia, când în ochii tăi eram tot ce conta şi nu conta… Partea frumoasă e că niciodată nu e prea târziu să-ţi plăteşti datoriile. Iar eu, prin natura a ceea ce sunt, plătesc totul la timp şi fără întârzieri. Mai ales când între mine şi iubitul meu intervine o târfă moartă…
– Andreea…
– Nu, nu Andreea! O târfă moartă! Care te-a minţit şi te-a înşelat. Şi ştii ce mi se pare cu adevărat amuzant? Că a fost o târfă atât de deşteaptă încât şi-a înşelat până şi amantul, fără ca el să bănuiască ceva. O amică de-a mea mi-a arătat o fotografie de-a ei de pe Facebook şi mi-a spus că atunci, în clipa aceea, era într-o garsonieră la marginea oraşului, cu fratele ei… Avea iubirea în sânge! Şi tu, şi el, toţi bărbaţii, aveţi prostia în sânge! Mi-e silă de voi! Vă dă femeia dovezi de loialitate. Vă arată că ar muta munţii din loc pentru voi, că ar renunţa la toată viaţa ei pentru voi şi voi… voi vă faceţi mici de uimire în calea oricărei târfe care v-ar vinde pe doi arginţi ruginiţi.
– Andreea… Nu mai vorbi aşa!
– Vorbesc exact aşa cum cred că meriţi să-ţi vorbesc. Un bărbat care alege să doarmă, noapte de noapte, cu o târfă în patul lui, e tot o târfă. Iar cel care decide să doarmă cu o târfă în gândurile lui, duce impotenţa pe culmile disperării.
– Andreea, hai să ne vedem!
– O să ne vedem, iubire… Uite, că tot spuneai că nu te-a alintat nimeni niciodată! Te alint eu… În scârbă! Aşadar, o să ne vedem. O să ne vedem ca să te pot privi în ochi când te întâlneşti cu târfa ta. Merit asta!
– N-o să poţi ucide la nesfârşit tot ce nu e al tău…
– Din păcate pentru tine, eu n-am ucis încă nimic. Asasinul eşti tu! Dar să te temi de clipa în care îmi vei întâlni privirea cea mai rece! Pentru că atunci vei şti cine a fost, de fapt, Justiţiarul în toată povestea asta…

XV

S-a trezit ca și cum ar fi fost sfâșiată peste noapte de o haită de câini turbați. Încerca să se trezească…. în aceeași măsură în care încerca să adoarmă la loc. Gândul că se va despărți de el, de noua iluzie, îi rodea, ca un vierme, fiecare speranță. Simțea că, dacă se va ridica din pat și va avea tăria să-și bea prima cafea și să fumeze prima țigară, va fi nevoită să se confrunte și cu o moarte iminentă. A ei… Cum se face că o femeie atât de vie și de sclipitoare se îndrăgostea numai de ratați și frustrați? De bărbați incompleți… De bărbați complexați de imaginea vie a unei femei care nu merita nici măcar un pumn în vintre… Probabil că era vorba de un blestem al omului superior. Pentru că un astfel de blestem există. Oamenii buni vor avea mereu de suferit de pe urma oamenilor fără nume și sens, pentru că rolul lor e să le dea celor din urmă, un nume și un sens. Când asta nu se întâmplă, omul superior și-a ratat misiunea. Și suferă… Suferă nu pentru el, ci pentru scopul rătăcit printre orgolii și vanități stupide… Sunt atâtea femei de ispravă care ajung în patul unor bărbați fără nume. Și, mai grav, sunt atâția bărbați fără nume care cotropesc sufletele unor femei de ispravă și rămân acolo… Mereu… Ca imaginea vie a unui scop ratat. E valabil și pentru bărbați. Dar sunt mult mai puțini bărbații care își ratează misiunea. Pentru că bărbații au vocația succesului. Femeile, însă, știu totul despre ratare… Ea va fi excepția! A luat decizia atunci, când încă se mai afla încătușată între brațele lui fierbinți. Ea nu va fi doar una dintre cele care își vor rata scopul… E adevărat că nu va da nume și sens vreunui vierme, dar va avea grijă să-l ucidă cu talpa ei cea mai grea…
Despre Apostol crezuse că e un altfel de bărbat. Părea înlănțuit într-o filosofie complicată și oamenii legați de mâini și de picioare cu principii complexe sunt oameni superiori. Credea că Apostol are nume. De asta îl alinta pe numele moștenit de la strămoșii lui. Pentru că îi respecta superioritatea. Și strămoșii… Iar sensul lui ar fi trebuit să fie lichidarea unei neveste infidele și a unei amante lipsite de fler și coloană vertebrală. Pare paradoxal, dar nu toate amantele trebuie să fie cârpe. Sunt unele care au realmente principii și își construiesc fericirea frumos. Admit iubirea amantului însurat, dar respectă relația lui cu soția, până când lucrurile se limpezesc între ei. Atunci soția n-are motive să deteste intrusa, la fel cum intrusa n-are motive să se simtă responsabilă că a rupt ceva ce era deja spart în mii de cioburi. N-a fost cazul lui Cacharel… Nu! Ea credea că dacă el nu-și mai iubește soția, are drepturi asupra lui. În fapt, drepturile ei existau, dar nu puteau fi forțate mai departe de limitele drepturilor soției. Apostol și-a ratat sensul, din toate punctele de vedere. Nu poți iubi o târfă, pentru că atunci nu dai doi lei pe sufletul tău. Și nu poți renunța la femeia care te iubește, pentru că atunci nu dai doi lei pe sufletul ei. Iar oamenii superiori vând și cumpără suflete pe mai mult de doi lei…
Apostol nu era un om superior… Era ăsta un motiv să-l lichideze? O întrebare stupidă! Normal că era… Dar nu pentru că-l descoperise astfel, ci pentru că o mințise, pozând în altceva. Și nu e mereu vina ta atunci când crezi într-o minciună. Uneori, actorul e mai bun decât rolul… Și atunci publicul poate fi indus în eroare, crezând că piesa e bună doar pentru că actorul știe să improvizeze frumos. Îl va suna, pur și simplu. Desigur, nu va răspunde. Dar el trebuie să vadă că e încă o miză pentru ea. Și că nu e în siguranță. Nici ziua, și nici noaptea. Că ea nu l-a uitat. Și n-a uitat că i-a promis unui cuțit oarecare o baie de sânge murdar, dintr-un om mincinos… Mic și neputincios. Dreptatea se va înfăptui. Cât de curând… Și când picioarele ei vor simți fierbințeala sângelui mincinos, va ști că și-a îndeplinit misiunea… Că n-a dat unui vierme nume și scop… Dar l-a învățat că fiecare faptă se plătește. Cu sânge și durere… Cu frică și blesteme…
Ce prost! Dacă ar fi iubit-o pe ea, și-ar fi pus capul pe ghilotină de bunăvoie doar ca să-l poată vedea zâmbind, înainte să simtă noaptea nesfârșită… Dacă ar fi iubit-o pe ea, tot sângele, toată durerea, orice frică și orice blestem ar fi fost departe de inima lui. Pentru că ea le-ar fi încasat pe toate, doar ca să-l poată privi dormind liniștit… Intuindu-i fiecare vis frumos… Ce prost! Și ce bine că dreptatea e aceeași și pentru proști, și pentru ticăloși! Dreptatea se va înfăptui! Nu există nicio altă cale!

XVI

Îl dureau ochii… Lumina părea să-l sufoce…. Şi când se gândea că au fost vremuri în care lumina-l hrănea! Cumva, pierduse un sens pe drum şi nu reuşea să se regăsească în întregime. I-ar fi fost aşa de simplu să plece, dar cum să plece pur şi simplu, ca un laş, fără să explice, fără să-şi explice, fără să strângă mâna celei căreia i-a spus adevărul doar pe jumătate? El era bărbat. Şi-o spunea mereu, chiar şi atunci când avea îndoieli. Şi credea că o realitate încătuşată în cuvinte şi repetată de suficiente ori are impactul unui blestem părintesc… Îi era dor de ai lui… Şi-i era dor de el însuşi… Numai dacă s-ar fi regăsit vreo secundă de când ajunsese în orăşelul ăsta ciudat şi plin de păcate! Dar nu se regăsea în nimeni şi nimic… Salvarea lui era dincolo de graniţele alea strâmte. Dincolo de traumele ei mărunte. Era doar o femeie… Aşa cum el era un bărbat. Sau la asta se rezuma jumătatea de adevăr pe care mai avea puterea s-o rostească… O s-o sune. Pur şi simplu… Oricum, tot răul era făcut deja. Nu mai putea să strice nimic….
– Vreau să discutăm foarte serios! Andreea… mă asculţi?
– Încerc…
– Ai băut?
– Puţin… Foarte puţin… Mai puţin decât pot cu adevărat.
– De ce bei?
– De lumină şi de tăcere, de întuneric şi de urlete, de mine şi de tine, de toate cele care s-au născut vreodată pe lume şi de toate cele pe care le vom ucide împreună….
– Eşti atât de frumoasă când bei!
– De unde ştii?
– Păi… te ascult… şi ştiu că eşti frumoasă. Când te controlezi, te cenzurezi, de fapt. Îţi cenzurezi frumuseţea.
– O să le spun asta celor de la Centrul de Reabilitare. Vor fi suprinşi de noul argument.
– Andreea, hai să vorbim! Pur şi simplu, noi doi trebuie să clarificăm Binele şi Răul din toată povestea asta. Altfel, Binele şi Răul o să ne bântuie până dincolo de noi. Şi noi nu putem purta atâta balast…. Mă crezi, puiule?
– Cred tot ce îmi spui ca şi cum n-aş crede. E ca o poveste pe care o ascult pentru a mia oară şi tot aştept cu sufletul la gură partea cu “Am încălecat pe-o şa…. ”
– Când ne vedem?
– Acum.
– Nu, nu vei înţelege nimic acum. Acum eşti doar frumoasă. Şi te vreau înţeleaptă. Hai să ne auzim mâine! Te sun pe la 12.00.
– Nu, te sun eu când mă trezesc. Intenţionez să mai fiu frumoasă vreo trei ore.
– Bine, iubirea mea. Sună-mă tu când te trezeşti.
Cum să-i explici că te-ai răzgândit în privinţa vieţii ei? Nu e ca şi cum te-ai fi răzgândit, cumpărând porumb, şi nu mazăre… Şi până la urmă, de ce se răzgândise? Laura oricum nu mai conta de ani buni şi acum, de când era moartă, Laura era la fel de prezentă pentru el ca o carte rătăcită printre rafturile unei biblioteci prea mari. Andreea fusese afacerea lui. Şi mica lui căutare a fericirii. Dar nu mai simţea acum fericirea prin preajmă. Era probabil imaginea Laurei însângerate responsabilă pentru teama pe care fericirea lui a început s-o simtă înainte de a fugi din orăşelul ăla mic şi prăfuit. Iar Andreea îşi va găsi singură drumul afară din colivie. Totul e să-şi dorească asta. Nu putea lua el decizii în locul ei.
– Ţie nu ţi-e frică deloc, nu?
– De tine, puiule? Niciodată!
– Dar dacă ţi-aş spune că nu de mine trebuie să te temi cu adevărat, ci de el?
– De el… Care el?
– De amantul Laurei….
– De soţul tău, poate!
– Nu, de amantul Laurei. Eu n-am soţ. Eu sunt unică.
– Sigur că eşti! Ne ucidem în diagonală?
– Şi în dreptunghi, dacă vrei… Totul e ca la sfârşit să fie toată lumea fericită.
– Şi toţi amanţii să fie morţi….
– Altfel cum ar putea fi toată lumea fericită?
– Eşti cea mai deşteaptă femeie pe care o cunosc. Îţi jur! Aproape că îmi vine să mă înclin în faţa scenariului ăsta bolnav!
– Nu, sunt cea mai dreaptă dintre femeile pe care le-ai cunoscut. Şi dacă Dumnezeu era cu noi la masă în seara asta, ţi-ar fi dat şi El acelaşi răspuns.
– Ce-mi plac femeile care vorbesc în numele lui Dumnezeu!
– Şi mie bărbaţii îndrăgostiţi de târfe moarte…
– Ştiu… de asta mi-e tot mai teamă că eu nu-ţi mai sunt agreabil. Pentru că singura târfă moartă de care sunt îndrăgostit stă acum aici, în faţa mea, şi-mi vorbeşte în numele lui Dumnezeu!

XVII

O ţinea strâns de mână. Ştia că o doare şi mai ştia că e prea orgolioasă ca să-şi strige durerea. Îi bătea inima ca o sumă de tăceri forţate. E atât de frumoasă când se teme! Numai atunci îi strălucesc ochii cu adevărat… Între el şi ea era o prăpastie şi o punte strâmtă, ca un fir de apă… Nu ştia exact ce vrea de la ea, de ce a ridicat-o cu forţa de pe canapea, de ce i-a strâns prima dată încheietura cu toată puterea de care el era capabil. Ştia doar că voia s-o doară, dar nu ştia de ce. Avea un fel de a-l scoate din minţi, care îl exaspera. Metaforele ei aiurite, felul de a spune prostii numai ca să se audă vorbind, neliniştea ei din apropierea celor mai simple reacţii ale lui, toate îl determinau s-o deteste. Iubind-o, de fapt…
– Ai închiriat garsoniera aia?
– Dă-mi drumul!
– Spune-mi adresa, ca să sun un taxi.
– Te rog… Mă doare.
– Trist. Adresa?
– Strada Cimitirului, nr2. E la ieşirea din oraş.
– Ce fată deşteaptă! Şi vizionară… Mă impresionezi în fiecare zi până la lacrimi.
– Te rog, Apostol! Nu trebuie să fie aşa… Putem lăsa totul în urmă. Ai fost o decepţie, am fost o deziluzie. Dar hai să fim maturi şi să lăsăm prostiile astea. Am făcut deja prea mult rău. Amândoi…
– Nu. Nu amândoi. Tu ai făcut prea mult rău. Şi, dacă tot vorbeşti în numele lui Dumnezeu, aş vrea să-mi spui tu ce se întâmplă cu oamenii care fac rău altor oameni…
– Tu ai ucis-o! Deschide dracului ochii! Tu ai ucis-o! Ai ucis-o şi m-ai ucis.
– Nu încă… Nu încă!
– Apostol!
– Îţi voi explica totul curând. Ai răbdare! Nu-mi place să fiu profund pe stradă. Mergem acolo, încuiem uşa şi vorbim. Lămurim totul. Îţi promit! La final, nu va mai rămâne nimic… Stai liniştită în taxi, da?
– Bine… Dar da-mi drumul! Merg singură…
– Promiţi?
– Am alternativa?
– Nu.
Garsoniera era mică şi insalubră. Pereţii erau cufundaţi în întunericul lor umed iar liniştea avea acolo un sens nedefinit. Începuse să-l doară capul. Surd… Ca o rană veche… A rugat-o să încuie uşa şi să-I dea lui cheia. Ca o garanţie şi ca o confirmare a încrederii care îi mai lega încă. A sărutat-o sec. Ca şi cum ar fi vrut să vadă cum e. S-a îndepărtat de ea şi a privit-o de la distanţă. Nu se mai temea. Acum era din nou femeia comună pe care o întâlnise de atâtea ori în apartamentul lui. Care-i şifonase atâtea lenjerii de pat. Care-i purtase toate tricourile.
– Andreea, ridică-te! Vino la mine!
Pe ea o durea ceva, dar nu ştia ce. O presimţire gri îi umpluse pieptul de silă. Îi tremurau picioarele. Ochii lui… ochii lui o speriau cumplit. Erau reci şi întunecaţi, ca ai unui mort tânăr.
– Andreea… te temi… Te temi de mine? Tu, femeia care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, te temi de un om bolnav şi prăbuşit în noroiul propriei lui imoralităţi? Tu? Cea care le ştie pe toate şi le înţelege pe toate clar, te temi de cineva pentru care secunda următoare arată ca o sumă de particule de praf? Te temi pentru binele tău sau pentru răul din mine? Ai vrut să mă salvezi şi ţi-ai ratat scopul? Eşti dezamăgită de tine? Nu mă privi aşa! Uite! Te înţeleg! Mereu te-am înţeles. De asta am ucis atunci… Pentru că te înţelesesem. Şi aprobam fiecare gând al tău. Până când gândurile tale n-au mai fost decât mostre de egoism. În genunchi!
– Ce?
– În genunchi, Andreea! Acum!
– De ce?
– Pentru că e timpul să-ţi ceri iertare, iubita mea! E timpul să-I spui călăului tău că-ţi pare rău. Dacă te va crede, poate pleci de aici cu privirea ta cea mai rece. Dacă nu, îi vei cunoaşte tu lui privirea cea mai rece. Dar tu… iubita mea… tu trebuie să înţelegi acum un singur lucru. Răul e la îndemâna oricui. Îţi pot face la fel de mult rău cât îmi poţi face tu mie. Singura diferenţă între răutatea mea şi a ta e că a mea nu se manifestă paşnic. Eu nu semnez armistiţii. Eu nu ameninţ. Eu acţionez. Cu toată forţa mea lăuntrică. Eu nu vorbesc în metafore, dar scuip peste obrajii tăi sfâşiaţi de lama cuţitului. Răul e la îndemâna oricui. Cere-mi să te iert!
– Nu.
– Nu merit sau nu ştii cum se face?
– Băi, tu eşti criminalul în povestea asta! Eu m-am spălat pe mâini de sângele târfei tale. Eu nu stau în genunchi în faţa unui criminal şi nu-mi cer iertare de la o muiere cu pretenţii de macho exotic.
– Andreea, e ultima dată când te rog. În genunchi!!
– Vrei cu lacrimi în ochi sau fără?
– Vreau cu sânge pe buze.
Când a lovit-o prima dată a avut un vag sentiment de milă. Pentru că femeia asta nu plângea. O oripila orice manifestare a vulnerabilităţii. Şi când făceau sex, era tăcută ca un peşte. Numai ochii îi străluceau frumos… Apoi a început să-l enerveze din ce în ce mai tare. Fiecare nouă lovitură era, de fapt, o încercare de a vedea care-i e limita. Câtă durere poate duce o femeiuşcă de nici 55 de kilograme? Privind-o inconştientă pe podeaua murdară, s-a simţit vinovat.
– Andreea, trezeşte-te, puiule! Trezeşte-te! Andreea, n-am vrut… N-am vrut decât să îţi explic şi uite că m-ai scos iar din minţi. E vina ta, fetiţă! E vina ta! Tu ţi-ai făcut asta cu mâna ta. De ce n-ai stat în genunchi?
– Apostol…
– Da… Spune!
– Eşti un vierme.
– Da. Doar trezeşte-te! Vrei să te duc la spital?
– Vreau să mă duci direct la cimitir. Să faci o groapă adâncă de trei metri. Să aştepţi să vină noaptea şi apoi să mă iei de aici. Să mă arunci acolo şi să mă acoperi cu pământ. Să plantezi o floare pe moviliţa formată şi să plângi cu măsură. Ca şi cum ai mânca un fel preferat de mâncare. Să te ridici apoi şi, fără să te uiţi în urmă, să pleci din oraşul ăsta. Să mă visezi câteva nopţi, apoi să te gândeşti că Binele şi Răul sunt relative. Şi să nu mai ştii care am fost eu şi care Laura. Să nu mai ştii pe care dintre noi ai iubit-o. Să fim, în mintea ta, piesele cheie ale puzzle-ului care e conştiinţa ta. Apostol, limitele noastre sunt limitele conştiinţei noastre. Iar tu nu ai limite.De asta îţi cer acum să mă ucizi. N-aş putea să mai trăiesc ştiind că iubesc un vierme şi n-aş vrea să mai trăiesc, ştiind că tu crezi că eu sunt responsabilă de moartea Laurei. Dacă mă ucizi şi pe mine, într-o dimineaţă te vei trezi şi îţi vei aminti că ai iubit o femeie. Pe care ai protejat-o, chiar dacă preţul a fost moartea alteia. Câţi bărbaţi nu fac asta, de fapt? Doar că majoritatea nu le ucid trupul, ci spiritul… O să te rog să pleci şi să laşi aici cuţitul ăla. Mă descurc şi singură… Nu uita să te întorci la noapte şi să mă duci în noul aşternut…
– Laura, vorbeşti prostii!
– Laura? Da… Sunt Laura. Vezi? Povestea dă deja roade. Te aştept! Mi-e somn… Şi vreau să te simt mereu… Ca şi cum aş visa…

Sfârşit

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s