nimanui, nimic, nu


Cand am devenit oare atat de insensibil?

Am fost acasa la o pensionara careia tocmai ii murise sotul. Amandoi s-au intoxicat cu ciuperci otravite si au ajuns in stare grava la spital, iar sotul a murit in scurt timp.

Femeia abia putea vorbi si abia se putea tine pe picioare, extrem de afectata fiind de momentele prin care trecea, iar eu pur si simplu o intrebam rece ceea ce imi doream sa aflu de la ea.

Dupa ce am obtinut ceea ce am dorit, femeia a inceput sa planga, si sa-mi spuna cu un glas atat de blajin si stins, cum urmau sa faca 50 de ani de mariaj peste o luna, cum batranul avusese un accident vascular in urma cu 6 ani, si cum il ingrijea de atunci ca “pe un ou”. Imi spunea, printre lacrimi: “am ramas singura, ce sa fac in casa asta mare si goala acum, ce rost mai am fara el?”, abia mai putandu-se tine pe picioare.

Iar eu ii intelegeam drama, si totusi nu imi pasa, ma gandeam cum sa o expediez mai repede si sa plec, si absolut toate cuvintele de consolare pe care i le spuneam veneau dintr-un automatism care m-a frapat.
Femeia aia pur si simplu cauta un sprijin, un ajutor, si nimanui nu-i pasa. Nici vecinei pensionare care cobora scarile cu niste flori in mana, care i-a aruncat, ca si o forma de salut, un “condoleante!”

Pur si simplu nu simteam nimic, cuvintele nu imi veneau din inima, cand o rugam sa se linisteasca si ii spuneam ca “va fi bine”.

Pentru ca stiam ca nu are sa fie bine.

Stiam ca nu va fi bine niciodata.

Nimanui!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s