Macabru


Intotdeauna m-am gandit la momentul in care voi redacta aceasta postare. Am ales titlul de  “macabru” pentru ca in DEX, prima definitie a acestui termen este “1. Care se referă la moarte sau la morți, care amintește de moarte”.

 

M-am ferit mult timp inainte sa scriu despre acest lucru, insa cred ca a sosit momentul sa o fac.

Ca de obicei, voi lasa cuvintele sa  “curga” din tastatura, fara sa ma autocenzurez sau corectez.

Dar, totusi, voi ruga “publicul” sa trateze acest material ca pe un pamflet, asa cum am categorisit majoritatea acestor postari (prietenii stiu de ce).

Inca de cand eram mic m-a fascinat moartea. Nu ca fenomen in sine, ci ca “preludiul” sau.

Mereu m-am intrebat ce simte un om in ziua in care va muri, fie ca o face din considerente de boala sau din condiderente nenaturale: accident, crima, razboi etc.

Dintotdeauna mi-am pus intrebarea: ce simte un om in ultima zi de viata? Stie (presimte ca va muri)? Cand se trezeste dimineata, si se duce la toaleta, se imbraca si serveste micul dejun…stie ca aceea va fi ultima data cand va face acest lucru?

Initial, am inceput sa imi pun aceasta intrebare cand, de mic copil, am inceput sa iau legatura cu moartea: mai intai, prin animale omorate, apoi prin accidente la care am fost partas, fara voia mea: imi amintesc si acum cu lux de amanunte cum am vazut prima persoana murind.

Eram foarte mic, nu imi aduc aminte daca eram la scoala primara sau gradinita: eram intr-un tramvai cu mama si vad o femeie in varsta care urma sa treaca strada. Imi amintesc cu lux de amanunte piatra cubica de pe strada, gardul de pe trotuar, dacia papuc alba care lua coltul cu viteza. Totul s-a intamplat pentru mine atat de lent, incat pot derula in imaginea minti si vedea orice amanunt: cum mama si femeia care statea langa noi, pe scaun, si-au acoperit ochii cu mainile, si cum amandoua, aproape la unison, mi-au spus sa fac si eu acelasi lucru.

Eu nu am facut-o: am vazut-o pe femeie cum pune ambele maini pe capota masini care franase intr-un scartait macabru, si privirea terifiata atat a soferului, cat si a pasagerului din dreapta. Apoi, femeia zburand in aer, cazand pe spate, si capul despicandu-i-se de piatra cubica, apoi creierii improscand soseaua.

M-a fascinat intr-un mod teribil aceasta priveliste. Am vazut o viata incetand intr-un mod brutal, sub ochii mei.

Mamei stiu ca i s-a facut rau si nu cred ca a realizat ca eu am vazut cele intamplate, dar cel putin nu a mai adus aminte de asta niciodata.

A fost prima oara cand am vazut murind un om.

Dar au urmat alte, si alte dati. A devenit un mod oparecum banal de a vedea moartea in actiune.

Am vazut copii familiarizati cu uciderea animalelor, am omorat si eu destule.

Dar cea mai interesanta experienta a mea a fost aceea de a ucide, pentru prima data, o alta fiinta umana.

M-am gandit mult pana sa redactez aceste randuri, dar mi se pare un mod inedit de a ma descarca.mai ales ca este un pamflet postarea, deci este in regula.

Prima oara cand am ucis pe cineva nu a fost premeditat.Nu a fosst nici macar un conflict mocnit. totul a fost spontan.

Din motive de pamflet, nu as vrea sa intru in detalii descriptive inutile.

Vreau doar sa precizez ca a fost dureros. In sensul ca in momentul in care l-am injunghiat, am simtit cum moare o parte din mine. Omoram un om pe care nu il cunoscusem pana atunci, dar pe care il detestam pentru ceea ce reprezenta si ceea ce facuse (fusese un conflict spontan, era de etnie rroma si incerca sa ma talhareasca sub amenintarea unei lame, sa imi fure bicicleta pentru care stransesem banii de alocatie 3 ani la rand).

In fine, in momentul in care am constientizat ca cutitul pe care il purtam in borseta bicicletei ii patrunsese in gat, si ca horcaia in timp ce sangele i se scurgea rapid in gat, constientizand ca nu are nicio sansa sa supravietuiasca, am simtit ca moare o parte din mine.

Nici nu imi daduseam seama ca eram infundat adanc intr-o padure si ca nimeni nu va sti, daca voi sterge urmele cum trebuie, si voi pleca fara sa spun vreunui suflet.

Dar, in momentul in care ma indepartam de trupul acestuia cazut pe poteca, plin de sange si cu ochii intre-deschisi, simteam cum ceva din mine a murit.

A fost cea mai dura experienta a mea traita vreodata.

A doua oara cand am omorat pe cineva am trait acelasi sentiment, la o intensitate de cel putin 10 ori mai mica, iar, incepand cu a treia oara, acesta a disparut complet.

Incepusem sa ma intreb, referitor la propria persoana, cum e sa te trezesti dimineata nu simtind ca vei muri, ci simtind ca vei omori pe cineva.

Ei bine, in cele primele 3 dati cand am luat viata unei alte fiinte umane, nu am simtit nimic in dimineata acelor zile. Pentru ca nu a fost nimic premeditat, nu am stiut ca se va intampla asta. M-am gandit ca asa este si in privinta celor care urmeaza sa moara. Dar niciodata nu voi sti sigur, decat intr-o buna zi….

Nu am omorat o groaza de fiinte umane in viata asta…dar pana si o singura crima te schimba complet. Pot afirma, cu mana pe inima, ca viata mea se imparte in doua: cea dinainte sa omor o alta fiinta umana, si dupa.

Tin sa recunosc ca, nu de putine ori, m-am gandit ca am luat o viata pentru care natura a depus eforturi: o fiinta nascuta din doi parinti, un tata si o mama, care a crescut pana la o varsta, care a trait, care in fiecare zi manca, se ducea la wc, si care dormea…care avea vise si visuri…care avea dorinte si care avea sentimente. Apoi mi-am zis: stai asa: dar cand a facut rau ce sentimente mai avea? Si am realizat ca, in fond, nu fac decat un bine, nu numai mie, un bine egoist, ci un bine intregii societatati…inclusiv parintii acestor jeguri subumane meritau aceeasi soarta ca cea a progeniturii lor- si atunci a aparut prima mea crima cu premeditare: prima zi in care m-am trezit dimineata stiind ca urma sa ucid pe cineva.

Pe altcineva cu constiinta umana, care se trezeste in aceeasi dimineata, odata cu mine.

Am avut, cred, de 15 ori mai multe emotii sa ucid pe cineva stiind ca urmeaza sa fac acest lucru, decat atunci cand am facut-o ca urmare a unui impuls de moment (care, a fost, mai degraba, o autoaparare exacerbata.)

Si aici trebuie sa precizez ca, dupa ce am ucis primul om, chiar si un tigan care incerca sa ma jefuiasca, nu am reusit sa dorm decat dupa vreo saptamana, si asta pret de cateva ore per seara….mi-am revenit de abia dupa o luna si ceva….

Insa, paradoxal, prima noapte dupa ce am ucis pe cineva in mod deliberat si premeditat, am dormit relativ bine ( am avut cateva cosmaruri, duble ca intensitate fata de o noapte normala de cosmaruri).

Apoi am inceput sa privesc lucrurile logic. Anatomic. Un om doarme, se pisa si se caca. Are 2 maini, doua picioare, tendoane, muschi, epiderma, oase, grasime. sistem excretor, mate, stomac, vintre.

E relativ simplu in complexitatea sa. Si foarte usor de ucis: un cutit in inima, o taietura la gat, sau un ciocan sau glont in cap. E simplu: asa cum ucizi o gaina sau un miel prin taierea gatului, sau un cal sau bou prin spargerea capului. Cu exceptia faptului ca omul tinde sa aibe ceva mai intens instincul si reflexele de aparare.

In schimb, are acelasi stomac si aceleasi mate, ca si ale unui animal: pline cu cacat ( in intestinul gros), cu alimente semidigerate ( in intestinul subtire) si cu mancare aproape in forma initiala anterioara ingerarii in stomac.

Ce simplu e sa ciopartesti un om!

Si ce repede trece in nefiinta dupa ce ii aplici lovitura fatala (fie ea cu cutitul, cu o piatra/ciocanul, sau cu un glonte in cap sau inima)! Intr-un moment e viu, cu gandurile, ideile, visele sale, iar in urmatoarea e un hoit cu ochii intredeschisi sau deschisi, asteptand sa fie ciopartit sau sa intre in putrefactie, urmand cursul unei naturi atat de neiertatoare ( mereu m-am intrebat de ce omul ramane mereu cu ochii deschisi dupa ce moare…niciodata dupa ce am ucis pe cineva nu l-am vazut sa inchida pleoapele)

 

In fine, ideea e ste ca…nu recomand nimanui nici macar sa se gandeasca cum e sa ucida o fiinta, oricare ar fi ea….  gandac…sau un copac…daramite sa omori un om.

Niciodata nu veti mai fi la fel, si veti privi lumea dintr-o alta perspectiva: macabra:  “ Care se referă la moarte sau la morți, care amintește de moarte”.

Adica moarta!

Eu, de prea putine ori dupa ce am omorat primul om, m-am mai simtit viu. Si asta pentru ca stiu ca va veni ziua in care voi avea un sentiment tare ciudat cand ma voi trezi dimineata, cand voi merge la baie, voi sevi micul dejun, si ma voi imbraca. pentru ca, undeva in adancul constiintei mele, voi simti ca alea sunt ultimele haine pe care le voi purta vreodata.

Si cat de mult imi doresc sa nu fi ucis pe nimeni!

 

3 responses to “Macabru

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s