spirit


Am un spirit bun. Îl simt. Ca pe o carie dureroasă. Ca pe un apendice inflamat. Pulsează. Mă întorc pe partea cealaltă. Iarba miroase a uitare. Deşi e final de decemvre (28 chiar..şi imi amintesc ce făceam anul trecut in ziua asta), e iarbă. Insă amintirile sunt la fel de vii ca după o secundă dupa ce s-au petrecut. Aşa că le arunc în cuşca spiritului meu, pentru ca El, în bunătatea Lui absolută, să le devoreze. Mă uit câteodată acolo, în cuşca în care-L ţin închis şi văd resturi de amintiri însângerate, oasele rupte ale unor chemări apuse, pielea vânătă a idealurilor care m-au umplut şi m-au golit, de-a lungul vremii…

Am un spirit bun. Violent, dar bun, pentru că a învăţat să-şi pună masca Răului. Ceilalţi nu văd masca. E normal să fie aşa. Dar percepţia altora nu doare la fel de mult ca sentimentul că ai fi putut greşi mai frumos… mai creativ. Şi oricum, oamenii nu înţeleg că adevăratul Bine se face violent. Că durerea şi trauma nasc frumuseţea, nu blândeţea şi iertarea. Că numai din suferinţă se naşte Binele, Adevărul şi Frumosul. Botezul sângelui e singurul ritual prin care trebuie să trecem cu toţii… în mod repetat… până când spiritele noastre vor deveni transparente.

Şi complete prin ele însele. Pentru că n-avem nevoie de jumătăţi, de declaraţii diabetice, de poveşti de iubire ca să fim frumoşi. Avem nevoie de botezuri ale sângelui. Repetate. După fiecare ritual, ne putem ridica. Şi crucea din spate va durea din ce în ce mai puţin. Până când, într-o zi, vom înţelege că Binele făcut altora e, de fapt, o simplă manifestare a vulnerabilităţii noastre.

Oamenii buni nu fac Bine, ci îi ajută pe ceilalţi să vadă Răul clar, ca să ştie în ce direcţie trebuie să fugă. Oamenii buni nasc revelaţii în ceilalţi. Aşa că dacă eşti milos, tolerant, iertător şi binevoitor, nu trebuie să-ţi dai prilejul de a te felicita. Ci să dai drumul venelor să curgă în ritmul inimii tale. Pentru că Răul acolo zace. În tine. Botezul sângelui te va purifica. Şi când te vei lovi cu tâmpla de iarbă, uitând de tine şi de toate amintirile tale eronate, vei şti că suferinţa nu e niciodată zadarnică.

Şi, la finalul zilei, m-aş aşeza pe un fotoliu şi aş comanda asasinate , ascultând Brian Culbertson. Cu siguranţă că te-ai număra printre victime.

Te-ai întrebat vreodată de ce ucidem? Te-ai întrebat vreodată dacă e doar adrenalina momentului care face trecerea dinspre fiinţă spre nefiinţă sau e vorba despre altceva? Ei bine, eu cred că ucidem pentru că ne place să privim frica, în cea mai pură formă a ei. Ne place să răscolim sufletele celorlalţi şi, atunci când nu reuşim pe deplin, căutăm frica genuină, ca pe ultima redută. Ucidem pentru că vrem să vedem teama.

Pentru că teama celuilalt ne distrage atenţia de la propria teamă… Aşa că acum, stând pe fotoliu, cu sticla de Hungarovin in mână, in faţa şemineului, ascultând Brian Culbertson şi comandând asasinate pe ritm de pian, mă gândesc că am avut mereu o repulsie faţă de victime. Viermii trebuie să fie călcaţi în picioare. Dar e o victimă ai cărei ochi va trebui să-i văd. Pentru că în ei zace frica, în cea mai pură formă a ei. Da… Aş vrea să-ţi văd ochii, în timp ce incarc Glock-ul, si clinchetul metalic se aude cu o reverberaţie care suna a moarte. Ştiu că n-ai cere clemenţă. Nici n-ai primi vreodată mila mea. Mila mea e pentru necuvântătoare şi primate. Nu pentru tine. Deşi ştiu ca ţii la viaţă. Vrei să traieşti, aşa cum poţi tu sa o faci, in nimicnicia ta, asa cum trăiesc şi părinţii tăi, şi părinţii părinţilor tăi. Şi părinţii părinţilor părinţilor tăi, care au venit in ţara asta cautând scopul pe care neamul tău nu-l va găsi niciodată: fericirea. Esti dovada pură a acestui lucru.

Dar mă rătăcesc… Printre atâtea cuvinte mă simt ca într-un labirint nelimitat. Din care, probabil, nu voi ieşi viu… Timpul s-a scurs printre noi ca o rană deschisă. Îl vom ignora în favoarea propriilor convingeri. Care ne spun să alergăm unul catre un capătul al pământului, unul către celălalt capăt. Dar lumea mi se amestecă în privire. Tăcerea e, adeseori, cea mai ascuţită dintre săbii…

Apoi, dacă te vei ridica, vei fi şi tu un spirit bun. Dacă nu vei reuşi să te ridici, nici măcar în genunchi, nu te lamenta! Meriţi să mori! Oricum ai fi trăit degeaba…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s