Mirosul sandwish-ului

Mirosul sandwish-ului

Scriam nu foarte demult (pe 1 ianuarie, chiar) despre simtul olfactiv si rolul acestuia in inradacinarea amintirilor.

Astazi mi s-a intamplat o chestiune ciudata. Amintirile de alta natura (vizuale) mi-au generat evocarea simtului olfactiv, si anume mirosul sandwisch-ului care imbiba ghizdanelul meu inca din prima zi de gradinita, si, mai tarziu, in anii scolii primare.

Mai precis, am plecat astazi din orasul forfotind de parinti si, mai ales, copii, care se indreptau catre deschiderea anului scolar, si am ramas surprins sa constat aceeasi forfota si atmosfera de-alungul tarii. Din satuce mai acatari si pana in Capitala.

Racoarea si mirosul diminetii de septembrie, coroborat cu imaginea celor mai mici dintre scolari, multi in uniforma, mi-au evocat mirosul pe care il simteam eu de fiecare data cand plecam inspre scoala.

In fiecare dimineata, negresit, mama imi prepara un sandwich pe care mi-l punea in ghozdan. Mezelul din acesta, impreuna cu mireasma materialului din care era confectionat ghiozdanul, si cu aerul de septembrie dimineata, forma un odor inconfundabil pentru amintirile mele. Nu am putut sa il asemui nicicarui alt miros, si nu l-am mai retrait, cel putin constient, de peste 15 ani.

Este foarte interesant cum imi amintesc atat de bine, cel mai mult, prima zi de gradinita, zi in care ghiozdanelul in miniatura, pe care il purtam pe umar, avea singurul rol de a-mi purta sandwich-ul.De fapt, era atat de mic incat abia incapea si un singur sandwich in el.

Au urmat apoi o serie de ghiozdane mult mai mari, in ciclul primar.De aceasta data, pe langa pachetel, doldora de manuale si caiete.

Insa mirosul a ramas acelasi.

Ca ciclicitatea anotimpurilor si a toamnei, in special, revenea de fiecare data mirosul sandwisch-ului.

Pana cand a disparut.

O data cu copilaria.

O data cu speranta.

O data cu viata.