Acasă: Începutul si sfârşitul


Anotimpurile mi-au plăcut toate, fiecare are particularităţile sale unice, care îmi inspira stări diferite.

Şi cel mai mult îmi place vara.

Cel mai mult îmi plac serile de vară.

Seara unei zile caniculare de vară.

Perioada dintre orele 18 şi 20.

 

Atunci când simţi efectiv cum te mângâie cu razele sale. Cred că nici nu se putea inventa o expresie mai potrivită pentru asta.

 

Atunci când îţi simţi broboanele de transpiraţie cum se scurg pe fiecare părticică a trupului, iar acest sentiment este augmentat de sporadicele brize de aer, care sunt specifice numai acestei perioade din zi.

Evident, mă refer la climatul de câmpie, mai exact, câmpia teleormăneana.

 

Este sentimentul care mie îmi spune că trăiesc. Chiar dacă implică o oareşce letargie să te afli sub căldura toridă a serii de vară.

 

Este principalul motiv pentru care nu aş da ‘acasa’ pe nimic din lume. Pe nicio plajă din ţări exotice. Pe niciun munte dintr-un peisaj mirific. Pe nicio apă, oricât de cristalină ar fi, fie ea lac sau ocean.

Pe nimic din lume.

 

Îmi place să vizitez, îmi plac toate aceste peisaje, dar acasă mă simt numai într-o seară toridă de vară, când soarele începe să se pregătească de apus.       Atunci când câmpia întinsă emana acel miros specific, sub soarele care a ars-o întreaga zi, dar care acum mai slăbeşte din intensitate.

 

Acel soare galben ca grâul, care te încălzeşte fix atât cât trebuie.

Şi numai atunci când simt sudoarea cum mi se scurge pe tâmplele fierbinţi, fără a face un efort deosebit, decât a admira peisajul, stând în soare.

 

Desigur, este fix acelaşi climat şi în centrul Bucureştiului, spre exemplu.

Dar, pentru mine, nu se compară cu seara de vară trăită în faţa unei întinderi nemărginite de câmpie. Căci numai acolo rememorez toate trăirile speciale sau doar plăcute.

 

Pentru că întotdeauna am iubit vara, şi, mai ales, serile de vară. La câmpie!

 

Şi întotdeauna mi-a plăcut o seară de vară după o zi în care am depus mult efort fizic.

După o zi în care am înotat în Dunăre sau la Izvorul Rece, parcurgând pe jos distanţe extrem de mari. Întotdeauna mi-a conferit un sentiment de libertate deplină acest lucru.

 

Să străbat mici păduri şi să ies pe câmp. Întotdeauna liziera mi-a simbolizat ceva magic, împletirea a două lumi.

 

Momentul acela din zi în care atmosfera devine suportabilă, deşi se simte căldura cum iese din asfaltul oraşelor, dar şi din pământul câmpului.

 

Momentul din zi în care apa lacurilor de câmpie, dar şi a fluviului Dunărea, este cea mai caldă.

 

Momentul în care simţi cum te scalzi într-o căldură protectoare, indiferent că e din aer sau din apă.

 

Momentul în care simţi o detaşare completă, deşi atunci trăieşti cel mai intens.

 

Momentul în care, probabil, te simţi cel mai aproape de sentimentul intrauterin.

 

 

Momentul în care ai vrea să mori!

 

apus teleorman

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s