A vedea.


Nu am mai fost de ani de zile la frizer.De ani buni de zile am utilizat aparatul de tuns personal, dar acum, când nu îmi mai place cum tunde, şi până să-mi iau un altul, am fost la frizer.

Mi-am amintit de anii în care obisnuiam sa merg regulat, şi m-am comportat ca atare.

Un sigur lucru a fost diferit: de data asta, instinctual, m-am uitat în oglindă în timp ce mă tundea. Şi am rămas surprins: vedeam!

Pentru prima oară când am fost la frizer, de când exist, mă vedeam perfect în oglindă.

Îmi vedeam, perfect, nu numai chipul, dar şi ochii.

Pentru prima oară în viaţa mea, vedeam la mai mult de un metru în faţa mea, clar.

Şi mi-am reamintit că m-am născut a doua oară, de când mi-am făcut operaţie cu laser de corecţie a miopiei.Ironia sorţii a făcut ca eu să-mi iau aparatul de tuns chiar în anul în care m-am operat la ochi, înainte însă de a şti că o voi face. Şi de aici şi aceasta surprindere.

Întotdeauna am văzut în ceaţă. Iar pe ochii persoanelor din imediata apropiere îi vedeam dublu sau triplu. Nu mai vorbesc de chipul lor dacă erau la mai mult de 5 metri. Mereu mi s-a reproşat că îi ignor voit, deşi dobitocii nu înţelegeau că nu îi recunoşteam. De fapt, nici n-aveau de unde să ştie. Căci ei se născuseră cu vederea perfectă, şi au luat-o ca un dat, fără a realiza cât de valoroasă este. Aşa cum fac toţi oamenii: iau ce au ca atare, şi realizează importanta lucrurilor date de abia atunci când sunt vitregiţi de ele.

Am urât ochelarii. Am urât să îi curăţ de 2-3 ori pe zi pentru că vedeam ca printr-un geam murdar.Şi, mai ales, am urât iarna, atunci când mi se abureau şi îmi îngheţau pe nas, dar, şi mai mult, am urât ploaia. Nu mai vorbesc de faptul că, orice sport aş fi practicat, eram privat de o vedere bună: înot, ski, paintball etc etc

Lentilele de contact au fost prima etapă în a fi un om pseudo normal din punct de vedere al vederii. Pentru cineva care niciodată nu a văzut perfect, lentilele de contact sunt ca o mană cerească.Vezi cu tot cristalinul, pe întregul câmp vizual, spre deosebire de ochelari, bine. Şi sunt mereu umezite şi curăţate, faţă de lentila de ochelar.

Însă, de când am auzit de posibilitatea operaţiei cu laser pe ochi, am ştiut că trebuie să mi-o fac. Mi-a recomandat-o o profesoară la începutul anilor 2000. În schimb, costurile acesteia mă împiedicau să pot accede la ea.

În timp, printr-o conjuctură de evenimente, când şi tehnologia a mai evoluat, m-am hotărât de pe o zi pe alta să mi-o fac, cu toate riscurile ce puteau decurge de aici.

Îmi amintesc şi acum ziua. De fapt, cum se poate uita aşa ceva? Cum poţi uita ziua în care te-ai născut a doua oară?

Evident, aveam emoţii, cu toate că, în genere, nimic nu mă mai mişcă ori impresionează în vreun fel. În prealabil îmi făcusem câteva teste pentru a se verifica dacă sunt compatibil cu acest tip de intervenţie, căci nu se poate face oricui.

 

Îmi amintesc cum m-am aşezat pe “masa” de operaţie. În fapt, un pseudoscaun destul de comfortabil, cu un dispozitiv care putea seta capul să stea într-o poziţie fixă.

Era a doua operaţie a mea, după cea de apendicită. Doar conjuctura era asemănătoare. Dar atmosfera diferea.

Cel mai urât moment a fost acela în care doctorul, ale cărui mâini au fost, pe tot parcursul operaţiei, dumnezeieşti, a ‘zgârmat’ pe cornee cu bisturiul. Chiar dacă ochii erau anesteziaţi, am putut simţi, măcar că şi gest, evenimentul.

Mi-a plăcut că doctorul şi asistentul acestuia ascultau muzica bună, şi, chiar m-au întrebat dacă am preferinţe muzicale. Cum pe fundal rulau anii 80, nici că puteam cere altceva.

Îmi amintesc momentul în care s-a pregătit laserul. Momentul culminant al operaţiei. Operaţia în sine.

Atât doctorul, cât şi asistentul şi asistenta lăsau să se înţeleagă că este cel mai important aspect, că nu trebuie să mişc, ca cea mai mică mişcare însemna orbirea permanentă şi iremediabilă.

Ochiul oricum îmi era imobilizat pe poziţia deschis cu ajutorul unor clame speciale.

S-a pregătit laserul, am fost instruit cum să privesc direct în el. Priveam o luminiţă roşie de ghidaj.

La un moment dat, chiar înainte să fie pornit, asistenta m-a apucat gentil, dar puternic şi ferm de mâini.

Mă stangea atât de tare, iar în momentul ăla a pornit laserul. Doamne, de oribil! Simţeam cum mă arde, cum văd numai roşu!

Nu cred să fi trecut o zecime de secundă, căci am început să simt un puternic miros de ars, la fel ca atunci când îmi tăiam unghiile şi le ardeam cu o brichetă pe balcon, copil fiind. Şi am realizat cam cum miroseau evreii arsi în Auschwitz.

În relativ scurt timp, şi cu dureri destul de neplăcute, primul ochi s-a săvârşit. Chiar nu mai voiam şi la al doilea, în sinea mea. Dar ştiam că trebuie. Ştiam că e musai să mi împlinesc visul.

Aşa că procedura întreagă de pregătire a ochiului, precum şi de secţionare a corneei cu laserul se repetă, întocmai.

Exact când să mă apuce asistenta de mâini, pe care le ţineam încrucişate, pe piept, începu să ruleze pe fundal melodia “The Cure – Friday Im În Love”! Mă concentrai atât de mult pe aceasta, încât durerea razei roşii şi puternice de laser parcă fu puţin mai suportabilă.

Nu doresc să intru în detaliile postoperatorii şi convalescenţei, care nu a fost deloc atât de lungă (primele 5 zile au fost grele, dintre care primele 3 extraordinar de dificile): fiecare rază minusculă de lumină (deşi stăteam numai în casă cu bandă neagră la ochi şi toate draperiile trase) îmi cauza o durere insuportabilă în spatele capului, asemenea unor ace care îmi erau înfipte pe dinăuntru, în ceafă.

Vreau doar să punctez cum, pe zi ce trecea, vederea mi se îmbunătăţea. Chiar dacă în prima zi nu puteam măcar citi vreun email, nici măcar cu font de 72, în zilele următoare începui să văd, din ce în ce mai clar, până şi conturul obiectelor îndepărtate.

Apoi liniile de contact ale pereţilor: ceea ce nu mai văzusem niciodată fără ochelari: atât de drepte, atât de perfecte.

 

Am început să privesc drept, să nu mai ţin capul în jos.

A venit apoi primăvara: am privit florile, iarba, pomii din depărtare. Oamenii. Ceea ce înainte vedeam doar ca pe o siluetă, acum vedeam în lux de amănunte.

A venit apoi prima zi ploioasă, şi prima iarnă: pentru prima oară puteam vedea cum plouă, ori cum cad fulgii de nea.

Mi-am dat seama cât de importantă este privirea.

Mi-am dat seama cât de păcat este să priveşti în jos, când poţi privi înainte. Când poţi privi cerul!

Şi i-am dispreţuit pe rataţii care îşi pun ochelari cu rame negre şi groase şi lentile de dioptrii zero, doar ca să pară interesanţi. Acestora nu le pot decât dori să dea în miopie, şi chiar să aibă nevoie de ochelari.

Şi mi-am dat seama, că, pentru prima oară în viaţa mea, văd! Doar cu ajutorul ochilor!

Este un sentiment atât de minunat, încât nu îl pot descrie.

Şi, oricum, nu multă lume l-ar putea înţelege.

a-vedea

a-vedea

One response to “A vedea.

  1. Pingback: Ochelari de pamplezir, intelect de suprafata | Idei si Subterfugii·

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s