Oameni mari


Multa lume mi s-a plans, in urma publicarii materialului asta, de faptul ca nu mai simt sarbatorile.Multa lume, ma rog, impropriu spus.Chiar daca nu au facut-o prin comentarii, mi-au spus-o pe privat, sau in persoana.
Suficient de multa lume incat sa reiterez o idee pe care, insa, nu am scris-o pe blog.

Cand eram mici, ne doream sa fim oameni mari.Cand eram mici, ne doream multe lucruri.
Cu trecerea anilor, aceste lucruri s-au implinit, sau au aparut, in mod natural, de la sine.
De la lucruri mici, la lucruri mai mari:un iubit, un telefon performat, un calculator de ultima generatie, o masina, o casa(unde sa stam singuri-pentru multi acest lucru se materializeaza, temporar si intr-o chirie.Pentru altii-o viata intreaga).
Dar, odata cu trecerea anilor si, implicit, prin implinirea acestor deziderate, a mai aparut un fenomen, la fel de natural ca si existenta, dar de care nimeni nu ne-a spus nimic atunci cand eram mici:Moartea copilului din noi.Raceala, disparitia fada, pe nesimtite, dar certa, a sentimentelor.
Bucuria primei zapezi, a achizitionarii unui:telefon, pc, autoturism etc, bucuria mica de a primi un cadou, sau de a vedea zambetul persoanei careia ii oferi tu unul.
Bucuria unei existente incapabile de altceva decat de ea insasi
Bucuria de a mirosi ploaia, gerul, canicula, iarba proaspat costa intr-o dimineata racoroasa de vara, aerul apasator, dar placut, de la finalul unei zile caniculare de iulie.
Bucuria de a intra in apa marii, pentru prima data, intr-un an.
Bucuria de a respira aerul curat din varf de munte.
Bucria de a pleca intr-o calatorie.
Bucuria de a te trezi dimineata.
Bucuria…de a trai.
Spunea George Vintila:”… Dacă vreodată voi simţi că a pierit copilul din mine, să-mi cereţi bani împrumut, că nu o să mai stau mult pe aici”.”
In mod natural, sentimentele pierd din intensitate odata cu trecerea timpului.Asa cum dragostea se transforma in atasament, dupa cum spunea Pascal Bruckner:” facem confuzie între două tipuri de iubire: pasiunea şi ataşamentul. E adevărat că pasiunea îşi pierde din intensitate după câţiva ani, însă într-o căsnicie reuşită se trece de la pasiune la ataşament.
Multe cupluri tinere nu pot face însă o astfel de trecere. Trebuie făcută o distincţie între iubirea imatură şi cea matură. Nu toată lumea este capabilă să se ataşeze de o persoană. Tinerii se îndrăgostesc de obicei de ideea de iubire. Le place ideea de a fi atraşi cu intensitate de cineva. Când această etapă a iubirii începe să dispară, îşi găsesc o altă persoană care să le creeze aceleaşi trăiri efervescente.”

Dar… de ce sa lasam sentimentele sa isi piarda toata intensitatea?
De ce sa permitem unei repetitivitati anuale,cincinale, decadice sa ne abrutizeze din punct de vedere sentimental?
De ce sa il lasam pe copilul din noi sa moara?
Pentru ca asa e normal?
Pentru ca asa vrea societatea?
Pentru ca asa vor cretinii din jurul tau, printre care esti obligat sa traiesti?
Pt ca asa iti impun normele create de ei?
Pai, daca ei au doar invidia ca tu simti ce ei nu mai pot simti, trebuie sa le cazi in plasa?
NU!
Copilul din mine nu va muri.
Va dainui pentru tot restul vietii, pentru ca numai asa poti trai, in continuare, cu adevarat.
Da, asta implica si faptul ca intensitatea momentelor frumoase sa aibe, cel putin aceeasi tarie, cu cea a sentimentelor negative.
Si ce daca?
Cu atat mai bine.
Asa voi gusta efemerul dulce, si ma voi bucura de clipa fericirii, cunoscand amarul perpetuu.
Si numai asa voi putea spune ca traiesc.
Chiar si intr-o lume de morti vii, care o fac la modul mecanic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s