Speranta

Candva, imi spunea o mare doamna care este citatul ei preferat.
“Curajul este o forma de organizare a sperantei” Nicolae Titulescu este autorul acestuia.
Dar daca Speranta este o forma de organizare a curajului? Si a temerilor?
Daca speranta este tocmai balanta dintre curaj si temeri?
Atunci cand temerile depasesc in intensitate curajul, devenim lasi. Prin urmare, lasii nu mai au speranta. Si deci, sunt morti. Caci un om fara de speranta traieste la modul mecanic.
Iar atunci cand curajul depaseste cu mult temerire, atunci se spune despre cei in cauza ca sunt nebuni, iar doza de nebunie este creste odata cu proportia curaj/temeri.
Dar ce se intampla atunci cand nu vrei sa speri inspre mai bine, de frica sa nu atingi acel apogeu de bine, de unde sa spui, odata aflat acolo:”It’s all downhill from here”. Ce se intampla cand te temi de prea mult bine?
Ce se intampla cand speri spre mai rau, si te bucuri cu atat mai mult cand e mai bine decat ai sperat initial? Dar cand speri prea mult? Dar cand nu mai speri deloc?