“Dacă dragoste nu e, nimic nu e” sunt probabil cele mai frumoase cuvinte pe care le are literatura română. Câţi am fost binecuvântaţi să putem spune “da, aşa este” din propria experienţă? Dar poate pe unii dintre noi nici nu ne interesează să aflăm dacă este adevărat. Poate nu vrem să găsim iubirea absolută, aia fără de care, se spune, nici nu mai poţi respira când nu mai e. Ne mulţumim şi cu semiiubiri. Am văzut, acum două zile, la televizor o ştire care m-a umplut de groază. Un tânăr de doar 16 ani şi-a dat foc în staţia de benzină pentru că iubita l-a părăsit. Pur şi simplu şi-a turnat sticla cu benzină în cap şi a aprins bricheta. S-o fi gândit el atunci la celebrele cuvinte cu care se încheie “Cel mai iubit dintre pământeni”? Să fi realizat el în acele clipe că ar suporta mai uşor arderea trupului decât pe cea a sufletului? Sunt convins că 99 la sută dintre cei care au văzut ştirea au decretat: “Ce tâmpit!” O sinucidere din dragoste nu numai că nu stârneşte suferinţă sau măcar milă, dar devine de-a dreptul caraghioasă într-o lume în care reperele în materie sunt scenele din “Numai iubirea” sau poveştile de la “Din dragoste”. Generaţia mea îşi făcea, în adolescenţă, o idee despre ceea ce înseamnă dragostea din cărţile gen “Contele de Monte Cristo” sau “Cei trei muşchetari”, în care ELE îi aşteptau veşnic pe EI să vină de pe unde aveau treabă. Şi EI se întorceau întotdeauna. Acum, adolescenţii îşi iau primele informaţii despre iubire din telenovele şi de la Mircea Radu. Cam ce idee îţi poţi face despre dragoste urmărind o poveste în care el era şofer pe buldozer şi ea lucra pe şantier? Şi s-au iubit în barăci. Şi ea a făcut câteva avorturi în lighean. Dar i-a trecut repede şi s-au iubit iar. Ea l-a părăsit, dar el, ca să o recucerească, a minţit-o că a murit maică-sa şi are nevoie de sprijin. Şi ştiţi ce iubea el cel mai mult la ea? Faptul că avea mult păr pe picioare. Asta nu-l împiedica s-o mai şi bată din când în când. Nu, nu glumesc! Subiectul chiar a fost la “Din dragoste”. Nu am văzut emisiunea, dar am găsit rezumatul într-un ziar. Veţi spune: “Şi ce, ei nu aveau voie să se iubească?” Poate chiar se iubeau. Da, aşa este, dar de ce trebuie să aflu eu sau un tânăr care abia îşi începe viaţa despre o astfel de iubire? De ce trebuie să înceapă el căutarea marii iubiri cu modelul acesta în minte? Cu ideea că pot exista şi astfel de iubiri. Şi, atunci, cum să nu se tăvălească de râs tinerii care văd că unul din generaţia lor a vrut să ardă, la propriu, din iubire. Cum să mai citeşti poezii de dragoste când versurile de manele îţi satisfac la orice pas nevoia de frumos. Ce nevoie mai avem de “Iubito, mă gândesc la tine / Ca un borfaş la ceasul unui lord / Şi se ciocnesc în carnea mea drezine / Şi caii fac atac de cord”, când avem “De ce mă minţi / De ce mă minţi…?”
Un text de Costin Cretu.
Idei si Subterfugii 