PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE ÎN AVIAŢIE EDIŢIA 2009


Dumitru POPOVICI
George STREJEA Dr. Ion MIHAILA
PERFORMANŢE
ŞI
LIMITE UMANE
ÎN AVIAŢIE
EDIŢIA 2009
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 2
CUVÂNTUL AUTORULUI
Acest manual este destinat celor ce doresc să devină piloţi, dar şi
tuturor celor interesaţi să dobândească noţiuni elmentare despre capacitatea
umană de a se adapta şi rezista în condiţiile specific activităţii în spaţiul
tridimensional.
Prezenta lucrare este o parte din Manualul destinat piloţilor şi prezintă
de la simplu la complex cunoştinţele teoretice necesare celor interesaţi să
obţină licenţa de pilot. În acest sens, partea prezentă respectă cu stricteţe
tematica impusă de OACI, J.A.A, JAR FCL 1,. RACR – LPAN2, RACR –
LPAN ULM şi ale RACR – LPAN P.
Pe această cale autorul mulţumeşte tuturor colegilor care l-au sprijinit
efectiv în redactarea prezentei lucrări.
Solicit piloţilor care vor studia acest manual să-mi prezinte
observaţiile lor în vederea îmbunătăţirii ediţiei următoare, care sper să fie
completă.
In speranţa că prezentul curs este util, adresez întregului personal
aeronavigant un călduros SUCCES.
Avocat, Pilot instructor
Dumitru POPOVICI
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 3
CUPRINS
PARTEA I NOŢIUNI DE BAZĂ DE FIZIOLOGIE
Concepte 5
Igiena 5
Factorul uman 5
Compoziţia atmosferei 6
Competenţa şi limitări 8
Legile gazelor 9
Efectele presiunii parţiale 10
Transferul de gaze 10
Hipoxia 11
Presurizarea cabinei 13
Efecte ale decompresiei rapide 13
Hiperventilaţie 15
Efecte ale acceleraţiei 16
Vederea 16
Limite ale sistemului vederii 18
Defectele vederii 20
Iluzii optice 23
Dezorientarea spaţială 26
Auzul 27
Urechea 27
Senzivitatea urechi externe 29
Efectele schimbării altitudinii 29
Zgomotul şi pierderea auzului 30
Echilibru 31
Dezorientarea spaţială 33
Conflictul între auz şi văz 33
Afecţiuni de mişcare 37
Zborul şi sănătatea 39
Cerinţe medicale 40
Efecte ale alimentaţiei şi tratamentelor 41
Încărcarea stomacului 43
Droguri, medicamente şi efecte secundare 44
Oboseala 46
Aptitudinea proprie 48
Grija faţă de pasageri 48
Zborul la înălţime – precauţii înaintea zborului 50
Riscul la toxine 50
Barotrauma cavităţii nazale secundare 52
Nevralgia dentară 53
Flatuozitatea de înălţime 53
Algiile 54
Senzaţia de sufocare 54
Leşinul 55
Somnul 55
Contraindicaţiile zborului din punct de vedere medical 60
PARTEA a II-a NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE
Procesul de informare 61
Concepte ale senzaţiilor 61
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 4
Percepţia cognitivă 62
Sistemul central de decizie 65
Capacitate mentală, limitări 66
Surse de informare 66
Stimuli si atenţie 68
Memoria şi limitele sale 70
Cauzele interpretării greşite 70
Stresul 71
Manifestari fizice ale stresului 73
Manifestari comportamentale provocate de stres 73
Factorii legati de modul de viaţă 74
Judecata şi luarea deciziilor 77
Concepte privind judecata pilotului 79
Atitudini psihologice 79
Estimarea riscului 80
Dezvoltarea constientizarii situaţionale 81
Zborul şi rationamentul 81
BIBLIOGRAFIE 83
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 5
PARTEA I
NOŢIUNI DE BAZĂ DE FIZIOLOGIE
Concepte
Odată cu intrarea în serviciu, organismul se adaptează noilor condiţii de viaţă şi de
muncă, astfel încât – după un anumit stagiu în producţie – au loc unele modificări
funcţionale şi uneori chiar anatomice.
Organismul omenesc este un complex anatomo-fiziologic caracterizat prin aceea că:
– organele şi ţesuturile corpului alcătuiesc un tot unitar, activitatea fiecărei părţi fiind
dependentă de activitatea tuturor celorlalte, deci de activitatea întregului organism;
– organismul uman alcătuieşte un tot unitar cu mediul înconjurător (aer, alimente,
condiţii meterorologice), sub influenţa căruia el suferă în permanenţă transformări;
– această unitate interdependentă se realizează prin intermediul sistemului nervos, care
stabileşte continuu legături între factorii de mediu – externi şi interni – pe calea
reflexelor complexe între excitaţie şi reactivitate, în scopul atingerii unui echilibru
care constituie adaptarea.
Igiena urmăreşte ca procesul de adaptare să se instaleze fără a dăuna organismului, fie
adaptându-se factorii de mediu necesităţilor organismului, fie adaptându-se organismul la
anumiţi factori de mediu, în limitele parametrilor fiziologici.
Între organism şi mediu au loc unele schimburi, dintre care cele mai importante sunt
respiraţia şi alimentaţia.
– Respiraţia este un schimb între organism, care cedează dioxidul de carbon rezultat din
arderile interne, şi mediu, care – la rândul lui – îi oferă acestuia aerul, din care îi ia
oxigenul. La locurile de muncă pot fi însă prezente în aer diferite nocivităţi, ca
pulberi, gaze, vapori, care – depăşind anumite concentraţii pe metrul cub de aer – pot
fi dăunătoare organismului pe cale respiratorie sau cutanată, ceea ce determină bolile
profesionale.
– Alimentaţia constă în luarea din mediul extern a unor substanţe – apă, săruri minerale,
vitamine, proteine, lipide şi glucide – necesare organismului care le prelucrează,
oferind fiecărui organ ceea ce îi trebuie, şi elimină sub formă de urină şi fecale ceea
ce nu-i este trebuincios. Alimentaţia carenţială, în unul sau mai mulţi factori
alimentari, precum şi cea supradozată în raport cu necesităţile duc la boli de nutriţie,
cu înrâurire nefavorabilă asupra tuturor organelor.
Factorul uman, este elementul ce caracterizează reprezentarea în mediul exterior a
comportamentului organismului omenesc, fiind reprezentat de comportamentul
individului sau ale grupului, acesta implică aspectele fiziologice şi psihologice ale
individului, dar şi interacţiunea cu ceilalţi oameni, cu maşina/aeronava şi echipamentele
utilizate, cu mediul operaţional, rspectiv cu mediul în care efectuează activitatea de zbor.
În determinarea comportamentului individului vom analiza elementele ce determină orice
mişcare, operaţiune sau activitate umană, astfel:
Creierul, coordonatorul principal şi măduva spinării formeaza sistemul nervos central
care răspunde de activitatea integrată a tuturor nervilor din organism. Celulule nervoase
periferice formează sistemul nervos periferic incluzând sistemul nervos autonomic care
controlează anumite funcţii ale corpului care nu sunt activate conştient.
Acestea sunt:
– bătăile regulate ale inimii;
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 6
– mişcările intestinale;
– transpiraţia;
– salivaţia.
Creierul este organul de control şi analiză acorpului uman, care exercită control prin
transmiterea de semnale electrice în canalele formate din celule nervoase, în diferite părţi
ale corpului. Aceste canale pot fi numite simplu nervi iar fiecare muşchi, organ sau
senzor din corp dispune de unul sau mai mulţi nervi, conectaţi la creier.
La fel cum trimite semnale, de asemenea, creierul primeşte semnale din diferite părţi ale
corpului, pe care le procesează, trimiţând probabil, după aceea, un semnal de raspuns.
Creierul este implicat în mai multe activităţi ale corpului uman, care nu sunt sau nu
conştiente pentru noi şi care intră în responsabilitatea sistemului nervos central (de ex.:
controlul senzorilor, temperatura corpului, frecvenţa şi volumul în respiraţie, rata
pulsului, procesul digestiv şi presiunea sângelui).
Compoziţia atmosferei
Factorii fizici principali care acţionează asupra omului în timpul zborului
Mediul natural de vieţuire al omului este aerul, cu toate caracteristicile şi variaţiile sale,
de la nivelul solului. Învelişul gazos al sferei pământeşti se numeşte atmosferă, iar
meteorologia este o ştiinţă – ramură a geofizicii – care se ocupă cu studiul fenomenelor
atmosferice.
Atmosfera:
Atmosfera este învelişul gazos al globului pământesc, cunoscut sub denumirea de aer.
Straturile componente ale atmosferei, troposfera, stratosfera şi ionosfera, au caracteristici
diferite. Acestea au fost prezentate la capitolul Meteorologie
Stratificarea atmosferei: Atmosfera este stratificată după cum urmează:
– troposfera – de la nivelul solului între 8 – 18 km;
– stratosfera – de la nivelul troposferei între 18 – 90 km;
– ionosfera – de deasupra stratosferei între 90 – 800 km.
Troposfera este mediul unde navighează avioanele caracterizat prin scăderea progresivă
în altitudine a temperaturii şi a presiunii, având straturi neomogene de aer în mişcare
sub formă de curenţi.
Troposfera este constituită din gaze într-o anumită proporţie: azot 78,9%; oxigen 20,95%;
argon 0,93%; bioxid de carbon 0,03%. Restul de câteva sutimi îl formează gazele rare
cum ar fi: hidrogenul, heliu, radonul, neonul, criptonul, xenonul, metanul, ozonul. Cu
toate că aceste gaze au greutăţi specifice diferite, din cauza mişcărilor atmosferei nu se
pot stratifica în raport cu densitatea lor aşa că până la altitudinea de cca. 70 km
compoziţia aerului este aproape omogenă.
Clima: Se înţelege prin climă totalitatea fenomenelor meteorologice (temperatură,
vânturi, precipitaţii atmosferice etc.) care caracterizează starea atmosferei la nivelul
solului într-un anumit loc geografic. Fenomenele meteorologice, în diverse anotimpuri, în
natură liberă – la câmp, în pădure, pe munte – constituie macroclimatul, iar aceleaşi
fenomene meteorologice, care se întâlnesc în spaţii închise, în interiorul încăperilor, al
vehiculelor sau al aeronavelor – deci de valori deschise – constituie microclimatul.
a) Macroclimatul, fiind în funcţie de condiţiile naturale ale vecinătăţilor, nu poate fi
decât cu greu modificat de către om, prin plantări masive, creare de lacuri mari de
acumulare, barând apele curgătoare, etc.
b) Microclimatul, în schimb, fiind în funcţie de construcţia încăperii, a vehicului
terestru, acvatic sau aerian, poate fi modificat atât prin elementele de construcţie, cât
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 7
şi prin agregate de întreţinere a aerului condiţionat la anumite valori ale factorilor
meteorologici, privind temperatura, umiditatea, curenţii, compoziţia chimică, etc.
Presiunea atmosferică: Acest factor uman a fost prezentat în cadrul capitolului
meteorologie.
Prin presiune se înţelege apăsarea exercitată de o coloană de aer având suprafaţa bazei de
1cm2 şi înălţimea egală cu înălţimea atmosferei.
Presiunea atmosferică scade în altitudine datorită:
– scăderii densităţii aerului în înălţime;
– scurtării coloanei de aer odată cu creşterea înălţimii.
Savantul Laplace a stabilit legea variaţiei presiunii cu altitudinea. Aceasta este o funcţie
logaritmică complexă. Pentru a uşura calculele a fost introdusă treapta barică. Aceasta
reprezintă distanţa pe verticală, în metri, pentru care se înregistrează o descreştere a
presiunii atmosferice cu 1 milibar.
Treapta barică se calculează pe intervale pe care se poate aproxima o scădere liniară a
valorii presiunii după cum urmează:
– la nivelul mării scade cu 1mb pentru 8,4 m sau cu 1 mmHg pentru fiecare 11,2 m;
– la 5000 m presiunea scade cu 1 mb la fiecare 16 m;
– la 11000 m presiunea scade cu 1 mb la fiecare 32 m.
Radiaţia solară: Totalitatea radiaţiilor, pornite de la soare şi ajunse în troposferă,
constituie radiaţia solară care este în funcţie de activitatea solară, de anotimp, de puritatea
atmosferei, de altitudine şi de poziţia diurnă solară pe bolta cerească. Această totalitate de
radiaţii, descompusă în radiaţiile componente, constituie spectrul de energie radiantă al
soarelui. Fiecare fel de radiaţie solară îşi are denumirea proprie şi proprietăţi specifice,
aşa cum se arată în cele ce urmează.
a) radiaţiile luminoase compun lumina alba, de zi, de intensitate maximă când poziţia
soarelui este la zenit, deasupra capului. Ele conţin cele şapte culori fundamentale
cunoscute sub denumirea de spectru solar – roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,
indigo şi violet – fiecare având lungimi de undă diferite, cea mai mare la roşu şi cea
mai mică la violet.
b) radiaţiile calorice, infraroşii, se găsesc la periferia spectrului solar, spre roşu, şi au o
lungime mare de undă.
c) radiaţiile chimice ultraviolet sunt situate spre violet şi au o lungime scurtă de undă.
Temperatura aerului: Aceasta variază în funcţie de mişcarea de revoluţie a pământului în
jurul soarelui, adică de anotimpuri, de mişcarea de rotaţie a pământului în jurul axei sale,
adică de poziţia aparentă a soarelui pe cer determinând ziua şi noaptea, de poziţia locului
faţă de latitudinea nordică şi sudică, de poziţia locului georgrafic faţă de relief – munţi,
dealuri, mări, oceane – respectiv de altitudine, curenţi de aer, vânturi, umiditate, nori,
ceaţă, ploaie, zăpadă, etc. Se deosebesc, deci, două zone mari: zona rece şi zona caldă.
a) în zona rece predomina zăpadă, cu mare putere de reflexie a radiaţiilor, mărind
intensitatea radiaţiilor vizibile – luminoase – şi a celor ultraviolete, cu temperatura
medie între -70C şi 130C şi cu vânturi frecvente şi puternice, cu viteza de 4-7 până la
20 m/s. Aceasta este zona de pornire a anticicloanelor.
b) în zona caldă predomină radiaţia solară calorică, deci radiaţiile infraroşii, care
determină o temperatură ridicată, o rarefiere a aerului, cu mişcări vertical ascendente
şi descendente şi cu zona de pornire a cicloanelor.
Electricitatea atmosferica: În atmosferă, electricitatea este de natură statică, sub formă
de ioni pozitivi şi negativi, intensitatea sa variază în funcţie de cantitatea elementelor
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 8
radioactive şi de radiaţia solară, precum şi de intensitatea undelor electromagnetice şi a
radiaţiilor gama. Intensitatea radiaţiilor cosmice primare scade prin creşterea presiunii şi a
temperaturii, deci creşte odată cu altitudinea.
Umiditatea atmosferică: Acest factor a fost prezentat în capitolul meteorologie
aeronautică.
După cum am văzut la structura atmosferei, în aer vom găsi, în afară de elementele
chimice, apa. Aceasta se poate afla sub cele 3 stări de agregare pe care le cunoaştem:
gazoasă, lichidă şi solidă, după cum urmează:
– starea gazoasă – vapori de apă, este invizibilă;
– starea lichidă – sub forma picăturilor fine de apă care formează ceaţa, burniţa, ploaia,
norii, etc.;
– starea solidă – zăpada, gheaţa, grindina, etc.
Mişcarea aerului: Păturile de aer, mişcându-se, dau naştere vântului, care se prezintă sub
formă de curenţi de aer, la diverse niveluri faţă de sol, în diverse direcţii şi cu diverse
viteze. Crescând altitudinea, deci aerul rarefiindu-se, creşte şi viteza vânturilor. Viteza de
până la 5 km/h o are un vânt foarte uşor. Crescând viteza de deplasare a aerului, vânturile
au diverse tării, cu viteze intre 10 şi 400 km/h, când se transformă în furtuni şi uragane.
Forţele mecanice: În timpul zborului forţele mecanice variază invers proporţional cu
altitudinea, şi anume cu cât creşte altitudinea, cu atât scad forţa de atracţie universală,
valoarea forţei gravitaţionale a pământului, greutatea corpului aflat în zbor – până la
imponderabilitate – ele fiind într-o anumită corelaţie progresivă şi cu viteza de zbor.
Acceleraţia aeronavei: Pentru o aeronavă, acceleraţia este determinată de variaţiile
vitezei de mişcare, ca intensitate şi direcţie, şi de modificarea lor simultană. Ea poate fi
liniară – pozitivă la decolare şi negativă la aterizare – şi poate fi radială sau unghiulară, la
viraje. În timpul acceleraţiei de decolare, călătorii sunt deplasaţi înapoi, iar la aterizare –
înainte. În timpul aterizării forţate, acceleraţia liniară este maximă, iar tendinţa de
deplasare a călătorilor spre înainte este bruscă şi, deci, periculoasă.
Zgomotul: Caracteristica zborului unei aeronave este zgomotul generat de vibraţiile
aerului, datorită elicei care spintecă aerul, eşapamentului motorului şi curenţilor de aer
care izbesc părţile avionului, având intensitatea maximă în faţa aeronavei.
Zgomotul se măsoară în unităţi de măsură speciale, numite decibeli, cu aparatură
specială. Zgomotul de intensitate maximă suportabil de către om un timp mai îndelungat
nu trebuie să depăşească 60-70 dB. Intensitatea zgomotului aeronavelor care zboară cu
viteze de până la 875 km/h depăşeste 130 dB, avioanele supersonice produc zgomote de
180 dB, iar rachetele de 195 dB, motiv pentru care interioarele aeronavelor sunt
prevăzute cu izolaţie fonică pentru reducerea zgomotului – la locul echipajului şi al
călătorilor – sub 70 dB.
Competenţa şi limitări
Există factori care influenţează deprinderea, fie în mod pozitiv, fie negativ. Dintre aceştia
trebuie reţinuţi următorii:
– interesul faţă de profesie, când există şi cu cât există mai pronunţat cu atât
deprinderile se instalează mai repede şi mai bine;
– starea generală de sănătate fizică şi psihică, care cu cât este mai bună, cu atât mai
mult influentează pozitiv deprinderile şi invers;
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 9
– cu cât experienţa din trecut este mai mare în domenii similare sau în acelaşi domeniu,
cu atât deprinderile sunt influenţate mai pozitiv;
– autocontrolul permanent al calităţii deprinderilor conduce la perfecţionarea lor;
– simplitatea structurii deprinderilor conduce spre măiestria deprinderilor de zbor.
Condiţiile meteorologice anormale, dificile modifică structura deprinderilor normale de
zbor şi influenţeaza negativ echipajul.
Legile gazelor
Ecuaţia continuităţii
Să considerăm un fluid incompresibil (ρ = constant), care curge permanent printr-o
conductă de secţiune variabilă, neglijând fenomenele de frecare
În condiţiile de mai sus, conform legii conservării masei, masa de fluid care intră prin
secţiunea S1 în unitatea de timp este egală cu masa de fluid care iese prin secţiunea S2 în
unitatea de timp:
S v = constant.
Această relaţie se numeşte ecuaţia continuităţii şi exprimă faptul că volumul de fluid care
trece în condiţiile date în unitatea de timp prin secţiuni diferite, este constant:
Deci, viteza de scurgere a fluidului este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii.
Legea lui Bernouli
Bernoulli (1700-1782) a stabilit relaţia de legătură dintre presiunea şi viteza unui fluid
incompresibil, ideal (fără frecare), ce se scurge permanent, pornind de la ecuaţia de
conservare a energiei.
Astfel, în condiţiile amintite mai sus, suma dintre energiile cinetică şi potenţială a masei de
fluid rămâne constantă în orice secţiune a tubului de scurgere, dacă nu există pierderi de
energie
Legea lui Bernoulli are numeroase aplicaţii practice, explicând diverse fenomene, ca de
exemplu:
– atracţia între două vapoare ce se deplasează paralel;
– funcţionarea pulverizatorului;
– smulgerea acoperişurilor pe timpul furtunilor;
Sistemul respirator şi circulaţia sângelui
a) Sistemul respirator reprezintă partea organismului uman care asigură în permanenţă
oxigenul necesar pentru producerea şi arderea de energie la nivelul fiecărei celule a
corpului uman. Corpul uman nu poate stoca oxigen permanent, de aceea există
necesitatea de a respira continuu. Orice întrerupere a respiraţiei mai mare de câteva
minute poate să ducă la anomalii fizice grave, în special ale creierului, chiar şi la un
posibil deces.
Odată cu desfăşurarea activităţii zbor la înălţime, se manifestă o scădere a capacităţii
pulmonare, prin faptul că scade aerul pulmonar de rezervă în cel complimentar, capilarele
sanguine pulmonare sunt congestionate, mişcările respiratorii cresc ca frecvenţă pe minut
peste 16, cât este normal în repaus la adult, dar amplitudinea (profunzimea) lor este mică,
adică respiraţia este frecventă dar superficială, ceea ce implică o scădere a aportului de
oxigen prin inspiraţie şi o diminuare a eliminării bioxidului de carbon prin expiraţie.
b) Sistemul circulator sau cardiovascular, pune în mişcare sângele în tot corpul,
transportând oxigen (O2) şi substanţe nutritive la toate celulele din corp, luând apoi de
la acestea produsele nefolositoare, cum ar fi dioxidul de carbon (CO2).
Acesta, funcţie de activitatea desfăşurată, se manifestă prin creşterea pe minut a
volumului cardiac, ceea ce implică o suprasolicitare a inimii, manifestată prin accelerarea
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 10
pulsului de la 70 pe minut cât este normal până la 120 – 150 bătăi pe minut, deci o
frecvenţă crescută a contracţiilor cordului. Aceste simptome circulatorii sunt însoţite şi de
tensiunea emoţională din timpul zborului, care şi ea face să crească viteza de circulaţie
adică tensiunea sistolică. Aceste reacţii cardiovasculare sunt reacţii compensatorii de
adaptare la altitudine, pentru a mări aportul de oxigen, a creşte irigarea cu sânge a
creierului, a cordului şi a pulmonului, paralel cu scăderea irigării sanguine a muşchilor şi
a celorlalte organe, inclusiv pielea, care marchează paloarea tegumentelor. Pe de altă
parte scăderea bioxidului de carbon aduce o micşorare a debitului sanguin la nivelul
creierului şi cordului, paralel cu mărirea dilataţiei maselor periferice, care condiţionează
astfel congestia tegumentelor anterior palide.
În sânge scade cantitatea de hemoglobină, care este suportul de transport al oxigenului de
la plămân la ţesuturi şi al bioxidului de carbon în sens invers.
Efectele presiunii parţiale
Corpul uman este construit în aşa fel încât să funcţioneze normal la nivelele de jos ale
atmosferei, unde aerul este foarte dens. Aeronavele sunt concepute să opereze la înalţimi
marifaţă de nivelul mării, unde densitatea aerului este foarte mică, expunând pilotul la o
lipsa de oxigen şi la alte deficienţe cum ar fi temperaturile scăzute ale mediului
înconjurător.
Efectele creşterii altitudinii
Pe măsura creşterii altitudinii, scade densitatea aerului – care se rarefiază -, scade
umiditatea şi scad aerosolii din suspensia aeriană, astfel încât, subţiindu-se acest filtru
ocrotitor al pământului, are loc o creştere a intensităţii tuturor radiaţiilor solare, îndeosebi
a radiaţiilor ultraviolete şi a celor infrafoşii.
Odată cu creşterea înălţimii, gazele îşi măresc volumul. Astfel, cavităţile şi locurile care
conţin aer sau un anumit fel de gaz în organism, suportă presiuni mărite. De exemplu:-
Urechea medie – este o cavitate umplută cu aer, care comunică cu Trompa lui Eustache,
ce are o valvă care reglează în sens invers presiunea spre timpan. Timpanul este supus
diferenţei de presiune dintre presiunea exterioară şi presiunea aerului din urechea medie.
Trompa lui Eustache, atunci când nu apar tulburări exterioare, produce echilibrul între
aceste presiuni. Odată cu creşterea înălţimii, presiunea exercitată pe timpan de către aerul
din urechea medie creşte, apărând astfel dureri ale urechii – destul de neplăcute.
Un mod eficient de contracarare a acestor efecte este deglutiţia, masticaţia unei gume de
mestecat, sau metoda “Valsana” – se apucă nările nasului şi se strâng cu degetele
suflându-se cu putere, astfel încât să se forţeze mişcarea muşchilor Trompei lui Eustache
ceea ce va produce echilibrarea presiunilor între urechea medie şi exteriorul timpanului
Transferul de gaze
Necesarul de oxigen pentru ţesuturi: În timpul zborului, funcţiunea respiratorie poate
suferi cel mai mult din cauza scăderii presiunii atmosferice, care atrage după sine o
scadere concomitentă a presiunii parţiale a oxigenului din aer.
La sol, plămânii nostri absorb pe minut o capacitate de oxigen suficientă nevoilor de
funcţionare a organismului omenesc, datorită excedentului de presiune a oxigenului
atmosferic asupra oxigenului pulmonar.
La înălţime presiunea oxigenului scăzând, organsimul se găseşte în situaţia de a depune
un efort respirator suplimentar pentru a absorbi oxigen necesar, putându-se adapta acestei
situaţii până la cca. 3500 – 4000 m (această înălţime variază cu aptitudinilile individuale
ale zburătorului în condiţiile monotone de zbor).
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 11
La înălţimi mai mari organismul nu mai poate compensa printr-un efort de respiraţie,
lipsa de oxigen, de aceea este necesar un aparat special, inhalatorul de oxigen, care să-l
alimenteze.
Hipoxia
Absenţa oxigenului din corp (şi creier) se numeşte hipoxie.
Presiunea şi densitatea aerului se reduc o dată cu inalţimea. Dacă un avion zboară în
urcare, densitatea aerului prin care trece scade gradual. Cu cât aerul este mai puţin dens,
cu atât cantitatea de oxigen introdusă în plămâni, cu fiecare respiraţie, este mai mică. De
asemenea, datorită presiunii scăzute la înălţime, se va difuza mai puţin oxigen prin
alveolele pulmonare în fluxul de sânge. De aceea, într-o cabină situată la o altitudine
mare, va fi mai puţin oxigen în corp, iar acesta va genera mai puţină energie (inclusiv
creierului).
La 3000 m, majoritatea oamenilor fac faţă cu bine, dar peste 3000 m este nevoie de
oxigen suplimentar (de exemplu echipamentul cu mască de oxigen) chiar dacă nu apar
semne ale unei deteriorări în capacitatea de acţiune. Efectele privării de oxigen diferă de
la o persoana la alta şi se manifestă diferit, de la o altitudine la alta. La unele persoane,
percepţia pe timpul nopţii poate să se deterioreze începând de la aproximativ 1500 m, iar
la alţii de la o înălţime mai mare.
La depăşirea altitudinii de 3000 m, ca urmare a rarefierii aerului şi deci a scăderii
cantităţii de oxigen pe metrul cub de aer, organismul omenesc suferă o stare hipoxică,
denumită “boală de înălţime”. Ţesuturile şi organele omului suferă în funcţionalitatea lor
normală, din cauza aportului scăzut de oxigen respirator, datorită scăderii rapide a
presiunii parţiale a oxigenului din aerul inspirat, ceea ce are ca urmare reducerea
conţinutului de oxigen din sângele care irigă tot corpul. Sunt expuşi, în special, bolnavii
cronici cu afecţiuni respiratorii şi cardiace.
Corpul omenesc este aclimatizat vieţii terestre la sol, unde atmosfera conţine aproximativ
21% oxigen. Odată cu creşterea înălţimii de zbor, acest procent scade. De asemenea,
scade şi presiunea atmosferică. Datorită acestui fapt, schimbul de oxigen este inhibat în
organism, iar lipsa oxigenului, necesar, se face simţită.
Astfel se reduce cantitatea de globule roşii din sânge şi duce la apariţia substanţelor
toxice, care de asemenea produc micşorarea numărului de globule roşii.
În general, la altitudinea de peste 3000 m situaţia este critică căci deasupra acesteia
echipajul trebuie să poarte mască de oxigen. La 4.500 m performanţele pilotului se
diminuează dacă nu poartă mască de oxigen, iar la 6.000 m pilotul poate să-şi piarda
cunoştiinţa. Acest lucru se poate întampla şi la altitudini mai joase în cazul în care
pilotul este fumător, nepregătit sau obosit. Ratele de urcare rapide la înălţimi mari permit
atingerea acestei disfuncţii şi instalarea ulterioara a simptomelor caracteristice, ceea
cedetermină ca în aceste circumstanţe starea de inconştienţă poate să apară înaintea
apariţiei simptomelor de hipoxie. La 6.000 m. presiunea oxigenului este la jumătate faţă
de cea de la nivelul mării. Simptomele iniţiale pot fi greu observate de cel afectat,
datorită apariţiei sentimentului de euforie. Creierul este afectat mai târziu, datorită
instalării senzaţiei false de bine general. Mişcările fizice pot fi încetinite, dar cel afectat
nu conştientizează acest lucru. Dificultatea în concentrare, raţionament eronat,
indispoziţie, indecizie, somnolenţă, stângăcie fizică dureri de cap, deteriorarea
percepţiei, un puls ridicat, buze şi degete cianotice şi furnicături pe piele pot provoca, în
final, pierderea cunoştinţei. Hipoxia este subtilă dar loveşte puternic.
Probabilitatea apariţiei hipoxiei creşte cu orice factor care reduce aportul de oxigen la
creier, cum ar fi mediul dintr-o cabină de avion aflat la mare altitudine, temperaturi
foarte mari sau foarte scazute, boală, stres, oboseală, activităţi fizice, fumatul în cabină,
etc.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 12
Evoluţiile acrobatice cu suprasarcini pot duce la absenţa oxigenului în creier, sângele
fiind forţat să plece spre partea inferioară a organismului şi picioare. Va apărea aşanumitul
văl gri, când percepţia este afectată sau vălul negru când se ajunge la stadiul de
inconştienţă.
Simptome
Caracteristica periculoasă a hipoxiei este modalitatea insiduoasă a felului în care aceasta
se manifestă. Organismul uman nu are un sistem de alarmă pentru a indica lipsa de
oxigen, din contră, în prima fază, simptomele sunt următoarele: iniţial se instalează o
senzaţie de confort, de putere, care dă pilotului o stare euforică, de supraapreciere a
propriilor forţe şi reflexe. Apoi, se produce atenuarea capacităţii de orientare, încetinirea
ritmului respiratoriu, senzaţii de căldură, cefalee (dureri de cap) somnolenţă, cianoză
(colorarea pielii şi a unghiilor în albastru), scade acuitatea vizuală, capacitatea de
memorare şi de calcul, iar în final se produce pierderea cunoştinţei şi chiar moartea.
Aceste simptome se pot experimenta în camera barometrică cu ocazia examenului
medical. Indicat este ca pilotul să cunoască aceste manifestări ale simptomelor de
hipoxie, ca să poată interveni la timp pentru revenire.
Dacă se zboară în echipaj, ceilalţi membrii sunt obligaţi să intervină pentru a înlătura
cauzele şi efectele bolii celui afectat de hipoxie.
Peste înălţimea de 4 000 m, conform normelor şi reglementărilor de zbor, este obligatorie
folosirea măştii de oxigen în cabinele neaclimatizate şi nepresurizate.
În cele ce urmează sunt descrise diferitele urmări ale bolii de înălţime. Astfel:
– Simptomatologia subiectivă se caracterizează prin dureri de cap (cefalee), slăbiciune
generală şi oboseală accentuată.
– Aparatul respirator manifestă o scădere a capacităţii pulmonare, prin faptul că scade
aerul pulmonar de rezervă şi cel complimentar, capilarele sanguine pulmonare sunt
congestionate, mişcările respiratorii cresc ca frecvenţă pe minut, peste 16 cât este
normal în repaus la adult, dar amplitudinea (profunzimea) lor este mică, adică
respiraţia este frecventă dar superficială, ceea ce implică o scădere a aportului de
oxigen prin inspiraţie şi o diminuare a eliminării bioxidului de carbon prin expiraţie.
– Aparatul circulator se manifestă prin creşterea pe minut a volumului cardiac, ceea ce
implică o suprasolicitare a inimii, manifestată prin accelerarea pulsului, de la 70/min
cât este normal, până la 120-150/min, deci o frecvenţă crescută a contracţiilor
cordului. Aceste simptome circulatorii sunt însoţite şi de tensiunea emoţională din
timpul zborului, care şi ea face să crească viteza de circulaţie, adică tensiunea
sistolică. Aceste reacţii cardiovasculare sunt reacţii compensatorii de adaptare la
altitudine pentru a mări aportul de oxigen, a creşte irigarea cu sânge a creierului, a
cordului şi pulmonului, paralel cu scăderea irigării sanguine a muşchilor şi a
celorlalte organe, inclusiv pielea, care marchează paloarea tegumentelor.
Pe de altă parte, scăderea bioxidului de carbon aduce o micşorare a debitului sanguin
la nivelul creierului şi cordului, paralel cu mărimea dilataţiei vaselor periferice, care
condiţionează astfel congestia tegumentelor anterior palide.
În sânge scade cantitatea de hemoglobină, care este suportul de transport al
oxigenului de la plămân la ţesuturi şi al bioxidului de carbon, în sens invers.
– Metabolismul scade, adică totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi
dezasimilaţie produse în organism scade în intensitate. Aceasta provoacă scăderea
temperaturii corpului sub temperatura normală de 36,50C.
– Digestia este şi ea influenţată prin scăderea secreţiei salivare (gura uscată) şi
îngreunarea evacuării conţinutului stomacal în intestin (senzaţie de plinătate).
– Sistemul nervos central, care conduce şi coordonează toate organele, ţesuturile şi
sistemele humorale ale corpului, se manifestă, fie printr-o stare euforică iniţială
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 13
urmată de o stare depresivă, de pierderea cunoştinţei şi uneori chiar de moarte, fie
prin greutate respiratorie, cefalee, somnolenţă, tulburări de memorie, amnezie, fie prin
oboseală generală, senzaţie de cald, văl cenuşiu. Aceste feluri de manifestări ale
sistemului nervos central depind de particularităţile constituţionale şi temperamentele
individuale, de starea de sănătate şi de starea de antrenament a fiecărui călător,
precum şi de valoarea şi timpul de atingere a marilor altitudini.
Prevenire
Tratamentul bolii de înălţime constă în mărimea aportului de oxigen respirator pe cale
artificială, prin intermediul măştii de oxigen, aplicată şi folosită conform instrucţiunilor
fabricii producătoare a tipului respectiv.
Profilaxia bolii de înălţime constă în verificarea la sol atât a existenţei şi funcţionării
măştilor de oxigen în număr corespunzător pasagerilor şi echipajului, cât şi a cantităţii de
oxigen de rezervă conţinut într-un număr de butelii pline, corespunzătoare necesarului, în
funcţie de numărul persoanelor şi de durata zborului la altitudinea de peste 3000 m.
Pentru a evita hipoxia pilotul trebuie să fie pregătit, să nu fumeze în cabină şi să se
asigure că oxigenul poate fi folosit la înălţimi mari, şi în mod cert peste 3.000 m (10000
ft). Pilotul trebuie să nu uite că instalarea hipoxiei debutează cu euforie şi lipsa
raţionamentului (având un efect similar cu cel al beţiei). Autodisciplina se impune în mod
obligatoriu iar masca de oxigen trebuie utilizată când aeronava se apropie de 3.000 m.
Presurizarea cabinei
Odată cu zborurile în stratosferă, în aviaţia modernă s-au impus cabinele presurizate care
asigură menţinerea unei presiuni barometrice mult crescută faţă de cea a înălţimii de zbor
şi menţinerea unei temperaturi optime, constantă în interiorul cabinei. Dezavantajul major
al acestor cabine presurizate este reprezentat de posibilitatea deteriorării lor, caz în care
presiunea din interior devine egală cu cea a atmosferei înconjurătoare, acesta este
fenomenul de decompresie care, după viteza de realizare poate fi lentă, rapidă sau
explozivă. Decompresia rapidă se realizează într-un timp foarte scurt. Acest tip este
condiţionat de:
– altitudinea la care se produce decompresia;
– diferenţa de presiune realizată în cabină;
– tipul în volumul cabinei;
– dimensiunile orificiului de comunicare cu exteriorul.
Efecte ale decompresiei rapide
În condiţiile decompresiei, asupra organismului acţionează în primul rând scăderea
presiunii barometrice care antrenează o serie de tulburări din partea organelor cavitare
abdominale, a urechii medii, a sinusurilor feţei şi din partea aparatului respirator. Un alt
element care reprezintă un real pericol în cazul decompresiei este hipoxia. Acţiunea
acestui factor este însă anihilată de aparatul de oxigen şi de costumele folosite astăzi în
aviaţie.
Posibilitatea apariţiei tulburărilor de decompresie nitroembolice constituie un alt risc
important al decompresiei.
În timpul decompresiei un mare număr de mecanoreceptori de la nivelul pulmonilor,
căilor respiratorii superioare, tractului gastrointestinal, sinusurile feţei şi urechii mijlocii
sunt supuşi unor puternice excitaţii care sunt transmise centrilor nervoşi superiori, acest
mecanism ar putea explica modificările tensiunii arteriale, creşterea tensiunii lichidului
cefalorahidian sau bradicardia, fenomene care se întâlnesc în timpul producerii
decompresiei. Efectele negative ale decompresiei pot fi diminuate printr-o corectă
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 14
selecţie medicală a personalului navigant ce execută zboruri la mare înălţime şi prin
aplicarea tuturor măsurilor adecvate de profilaxie.
Durata de menţinere a cunoştinţei
Conştiinţa, forma cea mai înaltă de reflectare a realităţii în psihicul unei persoane, este
proprie omului, este un produs al creierului uman, apărut pe baza procesului muncii, a
vieţii în societate caracterizată prin prezenta limbajului şi a gândirii.
Cunostinţa cuvânt cu mai multe înţelesuri poate fi asimilat sub aspect neurofiziologic cu
noţiunea de a şti de sine, însemnând prezenţa elementelor senzitivo-senzoriale, a
raţionamentelor, a memoriei şi a învăţării.
În limbajul curent şi fără prea mult discernamânt se folosesc termeni diferiţi precum:
conştiinţa, conştienţa, cunoştinţa, veghe, vigilenţa care practic în accepţiune medicala cât
şi în afara ei, încearcă să eticheteze relaţia dintre individ, adesea în stare patologica, şi
mediu.
Când un om nu se mai poate ţine pe picioare, şi cum zice romanul “îl ia cu ameţeală”
toată lumea declară că “a leşinat”. Numai că medicii fac o distincţie clară între leşinul cu
pierderea de cunoştinţă, şi leşinul cu păstrarea conştienţei.
Leşinul apare când sângele nu ajunge la creier, acesta nu mai este bine irigat, scade
oxigenarea lui şi astfel creierul nu-şi mai face treaba. Oricum, lesinul e primul semn al
instalării altor boli. Când omul nu se mai poate ţine pe picioare şi cade jos, dar rămâne
conştient, medicii denumesc această stare lipotimie. Omul căzut jos aude, dar nu poate
răspunde, şi ştie ce se întâmplă cu el. Dar atunci când omul leşină, îl ia o ameţeală, o
durere de cap, şi cade, pierzându-şi starea de conştienţă câteva minute medicina numeşte
asta sincopa.
În lipotimie, în acel leşin cu păstrarea stării de conştienţă, sunt incriminate spasmofilia,
căderea de calciu, scăderea tensiunii arteriale, uneori scăderea glicemiei, în urma cărora
creierul nu mai este bine irigat, nu se oxigenează suficient şi omul cade jos, dar îşi
păstrează conştienţa. Când leşinul înseamnă şi pierderea stării de conştienţă, şi după ce
cade omul nu mai ştie ce se întâmplă cu el, de vină sunt accidentele vasculare la creier,
trecătoare sau definitive. Pe vasele din creier se produc spasme ce duc la o proasta irigare,
iar când spasmele dispar se reia circulaţia sângelui şi omul îşi revine.
Sincopele generate de accidente cerebro-vasculare sunt cauzate şi de ruperea unui vas cu
hemoragie când se strânge sânge în creier. Dar de vina sunt şi stările de ischemie când
vasul nu s-a rupt, dar se infundă şi nu mai se irigă cu sange cerebelul. În ambele situaţii în
sincopele provocate de accidente vasculare tranzitorii sau definitive cei mai expuşi sunt
oamenii ce suferă de hipertensiune arterială.
Dacă o persoană este privată brusc de aportul adecvat de oxigen, starea de inconştienţă se
va instala ulterior. Acesta este un fenomen foarte important pentru avioanele presurizate
care zboară la înălţimi mari şi suferă o depresurizare.
În mod deosebit, celulele creierului sunt sensibile la absenţa de oxigen. Lipsa totală de
oxigen duce la instalarea stării de inconştienţă în 6 sau 8 secunde, iar dacă creierul nu este
realimentat cu oxigen în timp de 4 minute, apar leziuni ireversibile.
Timpul pe care piloţii îl au la dispoziţie pentru a realiza unele sarcini utile, fără un aport
suplimentar de oxigen, înainte de instalarea hipoxiei severe, este cunoscut ca timp
conştient util. Acesta se reduce cu atât mai mult cu cât creşte înălţimea de depresurizare.
Pentru siguranţa zborului, piloţii trebuie să-şi pună masca de oxigen în acest interval de
timp.
Pilotul trebuie să ramână conştient, chiar dacă pasagerii intră în stare de inconştienţă
pentru scurt timp.
Astfel, timpul maxim în care pilotul vaintra în stare de inconştienţă este de :
a) Activitate moderată :
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 15
– 5 min la 7.000 m (aprox 22.000 ft);
– 2 min la 8.000 m (aprox 25.000 ft);
– 1 min la 9.000 m (aprox 28.000 ft);
– 30 sec la 10.000 m (aprox 35.000 ft)
b) Activitate minimă:
– 10 min la 7.000 m (aprox 22.000 ft);
– 3 min la 8.000 m (aprox 25.000 ft);
– 1,5 min la 9.000 m (aprox 28.000 ft);
– 45 sec la 10.000 m (aprox 35.000 ft)
Utilizarea măştii de oxigen şi coborârea rapidă (de urgenţă)
În timpul proceselor fiziologice normale, în sânge şi în fluidul intracelular, se găseşte o
cantitate de gaz, în principal azot. Dacă presiunea exterioară a corpului se reduce brusc,
acest gaz produce bule, care dau efecte dăunătoare organismului. Efectele sunt majore
atunci când, la altitudine cabina se depresurizează.
Bulele de azot pot produce dureri în diferite părţi ale corpului, mai ales în zona
articulaţiilor şi în sistemul respirator. Ca măsuri de urgenţă, se impune folosirea măştii de
oxigen şi coborârea la un nivel de zbor inferior.
Hiperventilaţie
În cadrul activităţii normale corpul omenesc consumă energie materializată prin procese
de combustie internă.
În timpul producerii combustiei pentru obţinerea energiei necesare corpului omenesc se
consumă o mare cantitate de oxigen. Când organismul se află în stare de repaos, ritmul
respiraţiei – inspiraţie / respiraţie – este de 12 la 16 pe minut.
Activitatea fizică şi cerebrală din timpul zborului comportă o mărire a ritmului respirator
– ceea ce va duce la un consum mărit de oxigen necesar combustiei.
Acest simptom apare la instalarea stării de anxietate sau frică, când respiraţia se
accelerează deşi persoana respectivă are senzaţia de oprire a respiratiei, de sufocare, chiar
şi după ce influenţa negativă, a factorului care a determinat-o, a încetat. Hiperventilaţia
scoate brusc din organism dioxidul de carbon dezechilibrând balanţa chimică a acestuia,
având loc o supraoxigenare. Acest proces duce la apariţia senzaţiei de amorţeală şi
furnicături ale buzelor şi vârfurilor degetelor de la mâini şi picioare.
Simptome
Cauzele hiperventilatiei acute sunt reprezentate de panica, anxietate sau alte stari
emotionale, in timp ce hiperventilatia cronica (care persista in timp) se poate datora unor
afectiuni medicale.
Termenul opus hiperventilatiei este hipoventilatia, care consta in scaderea cantitatii de aer
ce ventileaza plamanii.
Hiperventilaţia pulmonară se manifestă deci ca rezultat al tensiunii emoţionale, a
anxietăţii, a stării de presiune psihică. Hiperventilatia se refera la accelerarea respiratiei,
determinand cresterea cantitatii de aer ce ventileaza plamanii. Hiperventilatia poate cauza
stari de ameteala si slabiciune, senzatia lipsei de aer, pierderea echilibrului, spasme
musculare la nivelul mainilor si picioarelor, furnicaturi in jurul gurii sau la nivelul
degetelor. Toate aceste simptome se datoreaza nivelului scazut de dioxid de carbon in
sange, cauzat de accelerarea respiratiei. Următoarele efecte care pot urma sunt
palpitaţiile, pulsul ridicat, transpiraţia, durerile pectorale, halucinaţiile, ameţeala,
zgomotele în urechi, spasmele musculare, somnolenţa şi starea de inconştienţă. Purtarea
unei măşti de oxigen ajută tratarea hiperventilaţiei.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 16
Evitare
Simptomele negative sunt următoarele: senzaţie de căldură, furnicături în palme şi tălpi,
spasme musculare şi în final pierderea cunoştinţei. Pentru revenirea la normal se
recomandă inhalarea de oxigen pur şi încercarea de a stăpâni, de a limita ritmul respiraţiei
ceeace va determina o regularizare a consumului de oxigen.
În primul rând, în tratamentul unei persoane cu dificultăţi în respiraţie, trebuie stabilit
diagnosticul corect, dacă este vorba fie de hiperventilaţie (respiraţie în exces) sau hipoxie
(lipsa oxigenului).
Hipoxia are prioritate în tratare, fiind o situaţie de urgenţă.
Cel mai bun tratament în cazul hiperventilaţiei este încercarea de a calma persoana
respectivă, vorbindu-i pe un ton normal şi având noi înşine o atitudine calmă. Distragerea
atenţiei persoanei respective, prin sarcini uşoare în cabină poate fi de folos în calmarea
acesteia.
Hiperventilaţia poate fi tratată şi prin reducerea conştientă a ratei respiraţiei, vorbirea
fiind o metodă eficientă în acest sens. Un remediu direct, în acest caz, poate fi sugerarea
respirării într-o pungă, pentru a creşte nivelul dioxidului de carbon din sânge. Dacă nu
apar semne de recuperare, atunci se poate presupune că problema instalată implică
hipoxia şi nu hiperventilaţia.
Efecte ale acceleraţiei
Pe suprafaţa terestră corpul uman în mişcare este supus unei acceleraţii de 1g.
În zbor valoarea acceleraţiilor poate fi mai mare odată cu creşterea vitezei şi schimbarea
bruscă a direcţiei avionului în spaţiu. Acceleraţiile pot fi de două feluri: pozitive şi
negative.
Acceleraţiile negative se manifestă în zborul pe spate şi în evoluţiile acrobatice din zborul
pe spate. Aceste acceleraţii produc un flux anormal de sânge spre creier. Peste valori de –
3 g apar hemoragii nazale şi stabileşte “valul roşu”, ce implică senzaţia optică de
receptare a mediului înconjurător şi poate duce la pierderea cunoştinţei.
Acceleraţiile pozitive apar la ieşirea dintr-un picaj, dintr-un looping, dintr-un tonou, sau
la viraje bruşte cu înclinare mare. Ca efect asupra organismului se instalează tulburarea
de vedere şi apare “valul negru” Intensitatea şi durata acceleraţiei poate duce la pierderea
cunoştinţei.
Evident, cauza acestor disfuncţiuni fiziologice se datorează defluxului de sânge de la
creier către partea inferioară a corpului.
Vederea
Fiziologia vederii
Ochii ne furnizează o informaţie vizuală a mediului înconjurator. Ei reprezintă cele mai
importante organe senzoriale pentru zbor, deşi mesajele lor spre creier sunt însoţite
deseori de mesaje de la celelate organe senzoriale, inclusiv de la mecanismul de echilibru
al urechii interne (sistemzul vestibular).
Fiecare ochi acţionează ca o cameră de luat vederi, care are funcţia de baza de a colecta
radiaţiile luminoase provenind de la un obiect, folosind lentile pentru a focaliza aceste
radiaţii într-o imagine pe un ecran (retina) şi aceea de a transforma această imagine în
impulsuri electrice care sunt trimise prin nervul optic la creier. În acest fel noi putem
vedea.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 17
Conexiunea nervului optic cu creierul este extrem de apropiată şi integră iar importanţa
mesajelor trimise prin acesta spre creier enormă, astfel încât cei doi ochi sunt consideraţi
ca o prelungire a creierului.
Fig : Sistemul de bază al vederii
Câmpul vizual – prin câmpul vizual al unui ochi, înţelegem acea parte a lumii externe
cuprinsă de ochiul respectiv atunci când privirea sa este fixată într-o direcţie anumită. El
este determinat de celulele fotosensibile aflate la periferia retinei (vedere periferică). Ele
au rolul important în lărgirea câmpului vizual necesar în orientarea în spaţiu, în precizarea
formei, mărimii şi distanţei corpului în natură. Câmpul vizual al fiecărui ochi cuprinde în
meridianul orizontal un unghi de circa 1600 iar în meridianul vertical un unghi de 1450.
Printr-o linie verticală care trece prin punctul de fixare, câmpul vizual este împărţit într-o
parte extremă sau temporală care are o deschidere de circa 1000 şi o parte internă sau
nazală, care are o deschidere de circa 600, iar printr-o linie orizontală este împărţit într-o
poziţie superioară şi una inferioară. Razele luminoase care provin din jumătatea
temporală cad în jumătatea nazală a retinei, iar acelea care provin din jumătatea nazală a
câmpului vizual se proiectează pe jumătatea temporală a retinei.
Vederea: Simţul văzului are alături de simţul auditiv şi cel kinestezic, rolul important de
orientare conştientă în spaţiul şi în menţinerea echilibrului corpului.
Vederea binoculară: O persoană normală are doi ochi funcţionali care furnizează vederea
binoculară. Binocular este adjectivul folosit pentru a descrie utilizarea ambilor ochi care
este puţin diferită de cea monoculară care descrie vederea cu un singur ochi.
Ochiul are rolul de a ne furniza informaţii, sub forma unor imagini colorate, despre
adâncimea, distanţa şi mişcarea obiectelor. Mişcând ochiul în sus, în jos şi lateral
observăm cea mai mare parte a mediului care ne înconjoară .
Pentru a şti cum funcţionează ochiul îl vom asemănacu un aparat de fotografiat, cu
precizareacă porţiunea anterioara a ochiului funcţionează ca o lentilă optică, la fel ca
lentila de sticlă a aparatului foto, iar porţiunea intunecată din centrul ochiului, pupila,
reglează cantitatea de lumină primită. Când lumina este slabă, pupila va fi mai mare, iar
dacă se micşorează, va lăsa o cantitate redusă de lumina la fel ca în cazul diafragmei din
spatele lentilei aparatului de fotografiat. Stratul din profunzimea globului ocular, retina,
corespunde filmului fotografic.
Informaţia optică interceptată de retină este transmisă prin nervul optic la creier.
Informaţiile se transmit sub forma unor impulsuri electrice la creier care le decodează.
Cei doi ochi privesc din unghiuri puţin diferite obiectele din lumea exterioară, de aceea şi
informaţiile trimise la creier sunt oarecum diferite. Creierul nostru însă ,,învaţă” încă din
primele zile să asambleze cele două imagini, de aceea nu vedem obiectele în dublu
exemplar. Punând cap la cap cele două imagini, creierul deduce situarea obiectelor în
spaţiu şi distanţa la care se află aceasta face posibilă vederea tridimensională (vederea în
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 18
spaţiu). Creierul transformă imaginea din poziţie întoarsă în poziţie dreaptă. Lumina este
reflectată în cristalin şi va proiecta pe retină o imagine inversată. Deoarece nu putem privi
lumea toată viaţa stând în cap, creierul „citeste” imaginea şi o reîntoarce imediat în
poziţie dreaptă. Pentru a învăţa acest lucru e nevoie de ceva timp, de aceea bebeluşii văd
la început lumea întorsă cu capul în jos.
Vederea cu un singur ochi (monoculară) este imperfectă. Vederea binoculară, adică cu
ambii ochi, ne dă posibilitatea să vedem obiectele în relief, în adâncime şi să apreciem
astfel distanţa la care se găsesc. Câmpul vizual şi acuitatea vizuală sunt cu mult mai mari
decât la vederea monoculară. Condiţia esenţială pentru a avea această percepere este ca
imaginea formată în fiecare ochi să se proiecteze pe aceleaşi regimuri ale celor două
retine.
Vederea nocturnă: Vederea nocturnă este asigurată de celulele cu bastonaşe. Cantitatea
insuficientă a vitaminei A în alimentaţie poate provoca boala numită hemeralopie.
Individul vede foarte bine în timpul zilei, dar cum începe amurgul vederea scade şi
noaptea nu mai vede deloc. Aceasta se explică prin faptul că la baza formării purpurului
retinian stă vitamina A. Or acestea lipsind, se tulbură funcţia celulelor cu bastonaşe care
asigură vederea nocturnă.
Limite ale sistemului vederii
Pentru o mai buna înţelegere şi etalonare a semnalelor ce trebuiesc identificate vizual, se va
ţine seama de următoarele date de fiziologie a percepţiei vizuale:
– câmpul vizual;
– acomodarea;
– adaptarea;
– acuitatea;
– viteza.
Câmpul vizual desemnează acea porţiune din mediul extern pe care o putem cuprinde cu
privirea, fără a mişca globii oculari şi fără a întoarce capul.
Câmpul vizual se împarte în trei regiuni:
a. regiunea maximei clarităţi (identificarea cea mai bună). Aceasta regiune are unghiul de
deschidere de 1o;
b. regiunea clarităţii medii (unghiul de deschidere de 40o);
c. regiunea periferică, de slabă claritate – unghiul de deschidere între 40o-70o.
Acomodarea este proprietatea aparatului ocular de a-şi fixa punctul pe obiecte aflate la
distanţe diferite – de la infinit până la un punct foarte apropiat. Reglarea se face întotdeauna
în funcţie de obiectul ce trebuie perceput.
Când privirea se fixează asupra unui obiect foarte îndepărtat, muşchii oculari se relaxează.
Datorită faptului că în aviaţie se priveşte permanent la infinit (orizont) şi la tabloul de bord
intervine oboseala, care slăbeşte atenţia focalizată şi eficienţa identificării.
Capacitatea de acomodare vizuală scade o dată cu vârsta ca urmare a creşterii rigidităţii
cristalinului.
Adaptarea este una dintre cele mai importante proprietăţi ale ochiului, şi se realizează prin:
a. scăderea nivelului sensibilităţii sub acţiunea unei lumini puternice;
b. creşterea nivelului sensibilităţii în absenţa luminii, sau sub acţiunea întunericului.
Acuitatea vizuală este proprietatea ochiului de a distinge şi identifica obiecte sau suprafeţe
foarte mici.
În situaţia suprafeţelor colorate acuitatea devine cu atât mai bună cu cât contrastul este mai
puternic.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 19
Viteza este dată de timpul care se scurge între prezentarea unui obiect şi conştientizarea lui.
Interpretarea reprezintă etapa finală a procesului perceptiei. Ea exprima în modul cel mai
direct legătura percepţiei cu sarcinile concrete ale reglării activităţii şi comportamentului.
Adaptarea:
Deoarece în rimpul zborului de noapte atenţia va fi atât în interiorul cât şi în exteriorul
cabinei, va trebui ca pilotul să se asigure că ochii sunt capabili să funcţioneze continuu
aproape de eficienţa maximă. Pentru a se adapta la mediul întunecos, ochilor le trebuie
câteva minute aşa cum se întâmplă atunci când intrăm într-o sală de cinema întunecosă şi
ne împiedicăm de alţii pentru a căuta un loc liber. Timpul de adaptare a ochilor la
întuneric depinde de contrastul dintre gradul de luminozitate al mediului din care întrăm
şi gradul de întuneric al noului mediu.
Protejarea vederii pe timp de noapte: Pentru a avea o adaptare bună la vederea de
noapte, piloţii trebuie să evite luminile albe (luminile de aterizare, stroboscoapele,
luminile intermitente) cu 30 min. înaintea şi în timpul zborului. Expunerea chiar şi pentru
o secundă sau două la o lumină strălucitoare, poate cauza pierderea adaptării la vederea
de noapte, ceea ce va lungi timpul de readaptare. De asemenea, iluminatul în cabină
trebuie să fie la un nivel scăzut de intensitate. Oxigenul de rezervă ajută mult vederea pe
timpul nopţii, începând de la 1500 m.
Acuitatea vizuala este capacitatea ochiului de a vedea clar şi precis.Acuitatea vizuală
perfectă există atunci când ochiul vede obiectul exact cum este, clar, fără distorsiuni,
indiferent la ce distanţă este.
Gradul de acuitate vizuală diferă de la persoană la persoană şi de la un ochi la celălalt.
Aceasta depinde de starea de oboseală a persoanei respective, de existenţa hipoxiei, de
influenţa băuturilor alcoolice sau a drogurilor.
Pentru a evidenţia diferenţele de acuitate vizuală, standardul considerat normal indică
vederea clară la o anumită distanţă. Panoul pentru testarea ochiului are linii cu litere care
au mărimi corespunzătoare unei citiri de la 36, 24, 18, 9, 6 şi 5 metri (cel mai mare
caracter are o mărime astfel încât o persoană cu vedere normală să-l poată citi de la 60
metri). Distanţa standard de testare dintre ochi şi panou este de 6 metri. Ochiul normal
este capabil să vadă clar literele de o anumită dimensiune de la această distanţă. Dacă
unul din ochi nu poate distinge clar linia pentru 6 metri şi poate numai să identifice
literele de pe panou, pe care un ochi normal le vede clar, corespunzătoare liniei de 9
metri, atunci ochiul „anormal” vede 6/9. Acesta este comparat cu vederea de 6/6 a
ochiului normal.
Cea mai bună acuitate vizuala a ochiului este atunci când imaginea este focalizată de o
cornee de calitate şi de lentilele din zona centrală „fovică” a retinei sănătoase, unde
receptorii sub forma de conuri predomină. Aceste conuri sunt foarte sensibile la detaliile
mici şi trimit spre creier imagini color foarte precise. Razele de lumină care se
focalizează pe retina în zone mai îndepărtate de zona centrală fovică, unde nu sunt aşa de
mulţi fotoreceptori sub formă de conuri, predominând bastonaşele, nu vor fi văzute cu
claritate, chiar dacă imaginile sunt colorate. Acuitatea vizuală va fi mai mică pentru
aceste imagini.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 20
Fig . Vedere 6/6 – stânga şi 6/9 – dreapta
Defectele vederii
Aceeaşi factori ca: scăderea presiunii odată cu creşterea înălţimii – ce produce hipoxia,
hiperventilaţia, oboseala fizică şi nervoasă – pot produce tulburări de vedere. Astfel,
semnalele optice receptate de organul vizual, pot fi deteriorate în informaţie până
ajung la centrii nervoşi ai vederii, sau decodificarea lor pe scoaţa cerebrală poate fi
diferită de realitatea receptată.
Tulburările de vedere se manifestă prin pierderea acuităţii vizuale, incapacitatea de
concentrare asupra unor repere şi indicaţii date de aparatele de bord, piederea simţului
cromatic, etc. De asemenea fulgerele pot produce orbirea temporară în timpul zborului
prin nori şi formaţiuni orajoase.
Se recomandă ca în cazul manifestării acestor simtome, pilotul să-şi lărgească câmpul
vizual, să mişte permanent ochii de la un reper la altul, să compare diferitele semnale şi
indicaţii citite de pe instrumentele de bord.
Pata oarbă
În zona de pe retina unde nervii se adună într-un fascicul formând nervul optic nu există
loc pentru bastonaşe şi conuri, astfel că nu există celule fotosensibile în această zonă
denumita pata oarbă. Orice imagine care cade în zona petei oarbe nu va fi vizualizată şi
tocmai din această cauză fiecare ochi are o pată oarbă pe retină.
Se poate observa existenţa petei oarbe la fiecare ochi urmărind figura „Demonstrarea
petei oarbe”.
Fig : Demonstrarea petei oarbe
Tineţi pagina la o distanţă egală cu lungimea braţului, acoperiţi-vă ochiul drept şi aţintiţivă
privirea cu ochiul stâng la avionul din partea dreapta. Va fi uşor de recunoscut, ca
biplan, deoarece va fi focalizat în fovea (conurile de vedere). Fovea (vezi săgeata din fig
„Fovea”) este centrul maculei. Această zonă minusculă este responsabilă de vederea
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 21
noastră centrală cea mai exactă. Fovea sanatoasă este cheia pentru citit, privitul la
televizor, condus, şi alte activităţi legate de abilitatea de a vedea în detaliu. La fel ca
retina periferică nu conţine vase de sânge. În schimb are o concentraţie mare de
fotoreceptori, permiţându-ne astfel să vedem color.
Fig. : Fovea
Dacă imaginea din fig.”Fovea” era color aţi fi putut să detectaţi acest lucru. Elicopterul
din stânga va fi vizibil în zona periferică (vedere datorată bastonaşelor), dar poate să nu
fie suficient de clar definit încât să fie recunoscut ca imaginea unui elicopter chiar dacă ar
fi color. Sunteţi în pericol şi există riscul a două coliziuni: avionul focalizat pe parbrizul
din dreapta şi o altă aeronavă nedefinită clar (deoarece nu priviţi direct spre aceasta şi nu
sunteţi focalizat pe ea) pe parbrizul din stânga.
Acum apropiaţi pagina cât mai aproape de ochiul stâng, deschis, continuând să fiţi
focalizaţi pe aeroplan (parbrizul din dreapta). La un anumit punct, elicopterul va dispărea
din vederea periferică şi va fi revăzut clar pe măsură ce apropiaţi pagina. Timpul în care
elicopterul nu este vizibil corespunde timpului în care imaginea a căzut pe zona oarbă a
retinei, de unde pleacă nervul optic. Lipsa conurilor şi bastonaşelor din această zonă
denotă faptul că imaginea nu a fost detectată. În acest exemplu, parbrizul din stânga apare
gol, fără nici un obiect, situaţie periculoasă care creşte riscul de coliziune. Repetaţi
experimentul cu ochiul drept, concentrându-vă pe elicopter şi în acest caz biplanul
dispare din raza vizuală iar imaginea lui cade în zona petei oarbe a ochiului drept.
Acum repetaţi experimentul cu amândoi ochii deschişi. Amândouă aeronavele trebuie să
fie vizibile simultan, deoarece ochii sunt concepuţi astfel încât imaginea unui obiect nu
poate să cadă în acelaşi timp în zona petei oarbe. Trebuie să fiţi atenţi când priviţi din
cabină spaţiul aerian astfel încât vederea unei aeronave să nu fie obturată de busolă sau
alt aparat sau chiar de structura parbrizului.
Dacă vederea aparatului respectiv este obturată pentru ambii ochi, nu îl veţi vedea deloc;
dacă numai unul din ochi este obturat, atunci aveţi şansa să-l observaţi.
Efectul de lumină stralucitoare
Când se zboară la altitudini mari, în special deasupra întinderilor de nori sau în
momentele în care soarele răsare sau apune, pilotul este expus unei lumini de intensitate
foarte mare care va veni, probabil, din toate unghiurile.
Faţă de lumina care vine de deasupra, ochii sunt protejaţi de frunte, sprâncene, pleoape,
dar faţă de lumina care vine de jos nu sunt suficient de protejaţi. În aceste condiţii se
recomandă purtarea unor ochelari de calitate pentru protejarea ochilor, dar fără ca aceştia
să diminiueze acuitatea vizuală.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 22
Contrastul dintre lumina puternică din exteriorul şi interiorul întunecos al unei cabine
determină o anumită dificultate pentru ochi în citirea rapidă a aparaturii de bord.
Efectul luminii intermitente
Piloţii de elicopter trebuie să fi atenţi la lumina strălucitoare intermitentă, care poate avea
ca efect un anumit tip de epilepsie. La sol, acest efect se poate observa atunci când
conducem pe o şosea flancată cu pomi, într-o zi însorită, unde zonele de umbre şi lumina
alternează constant.
Cauzele obişnuite ale acestui efect provin de la umbrele palelor când se rotesc sau de la
elicea avionului când soarele bate în ea. Aceste probleme apar normal între 5Hz şi 20Hz.
ca frecvenţă de flash: de exemplu, rotorul bipal al unui elicopter la 240 rpm dă 8
impulsuri (flash) pe secundă.
Simptomele obişnuite sunt iritarea şi disconfortul. Pasagerii susceptibili trebuie să poarte
ochelari de soare, să acopere ferestrele sau să închidă ochii. Cei care sunt afectaţi de
luminile intermitente nu trebuie să opereze ca piloţi de elicopter.
Percepţia în profunzime
Ochii şi creierul se folosesc de experienţa trecută şi de multe indicii pentru aprecierea
distanţei. În unele cazuri matematice, cum ar fi de exemplu, mărimea relativă a unor
obiecte, unul mai mare este considerat a fi mai aproape decât un obiect mai mic. Vederea
binoculară participă la percepţia în profunzime când obiectul este aproape (imaginile
puţin diferite ale proximităţii unui obiect sunt văzute de fiecare ochi). Structura sau
detaliile cele mai mici contribuie la percepţia în profunzime: cu cât este mai vizibilă
structura, cu atât un obiect va fi considerat a fi aproape. Pe panta de aterizare, în
apropierea pistei, structura pare să se scurgă în exterior, în toate direcţiile, din punctul
asupra căruia sunteţi focalizat. Aceasta este o caracteristică prin care reuşiţi să menţineţi
vizual o pantă de aterizare constantă până la punctul ţintă, reglând panta de coborâre şi
direcţia astfel încât, punctul de la care structura pare să se scurgă în toate direcţiile
rămâne punctul ţintă urmărit.
Adaptarea ochilor la intuneric
Referitor la vederea pe timp de noapte, sunt câteva remarci speciale. Deoarece în timpul
zborului de noapte atenţia va fi atât în interiorul cât şi în exteriorul cabinei, va trebui să ne
asigurăm că ochii sunt capabili să funcţioneze continuu aproape de eficienţa maximă.
Pentru a se adapta la mediul întunecos, ochilor le trebuie câteva minute aşa cum se
întamplă atunci când intrăm într-o sală de cinema întunecosă şi ne împiedicăm de alţii
pentru a cauta un loc liber. Timpul de adaptare a ochilor la întuneric depinde de contrastul
între gradul de luminozitate al mediului din care intrăm şi gradul de întuneric al noului
mediu.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 23
Protejarea vederii pe timp de noapte
Pentru a avea o adaptare bună la vederea de noapte, piloţii trebuie să evite luminile albe
(luminile de aterizare, stroboscoapele, luminile intermitente) cu 30 min. înaintea şi în
timpul zborului. Expunerea chiar şi pentru o secundă sau două la o lumină strălucitoare,
poate cauza pierderea adaptării la vederea de noapte, ceea ce va lungi timpul de
readaptare. De asemenea, iluminatul în cabină trebuie să fie la un nivel scăzut de
intensitate. Oxigenul de rezervă ajută mult vederea pe timpul nopţii, începând de la 1500
m.
Observarea altor aeronave
Zona centrală a retinei (fovică) determină cea mai bună vedere, dar numai pe timpul zilei.
Aeronavele şi alte obiecte pot fi cel mai bine văzute pe timpul zilei dacă focalizaţi
imaginea lor în zona fovică, adică privind direct spre acestea. Cea mai eficientă metodă
de supraveghere a spaţiului aerian pentru evitarea coliziunii cu acestea este să rotim
privirea pentru scurt timp, în mod regulat, pe fiecare sector de 10o din spaţiul aerian.
(Scanning by day- Supravegherea pe timp de zi).
Observarea aeronavelor pe timp de noapte
Vederea pe timp de noapte nu este eficientă. Acest lucru se datorează zonei fovice de pe
retina care conţine mai mult conuri care nu permit o asemenea vedere. Este necesar să ne
bazăm pe sistemul de vedere periferic, care este în zona bastonaşelor.
Noaptea, un obiect devine mai uşor vizibil dacă privim spre acesta la un unghi de 10 sau
20 grade, decât direct spre acesta. Culoarea nu este percepută de bastonaşe, aşa că
vederea va fi în alb-negru sau nuanţe de gri pe timp de noapte, iar obiectele nu vor fi la
fel de precis distinse ca în cursul zilei.
Cel mai cunoscut procedeu de utilizare a vederii pe timp de noapte este supraveghrea
porţiunilor mici din atmosferă cu o viteza mai mică decât cea din cursul zilei, pentru a
permite „centrului de vedere” să observe cu vederea periferică. Deoarece nu vom desluşi
forma avionului noaptea, va trebui să determinăm direcţia acestuia de zbor folosindu-ne
de luminile acestuia de poziţie:
– o lumină roşie intermitentă;
– o lumină roşie de navigaţie, la extremitatea aripii din stânga;
– o lumină verde de navigaţie, la extremitatea aripii din dreapta;
– o lumină albă în coada avionului.
Iluzii optice
Iluzii: În unele cazuri patologice sau în anumite situaţii speciale cum este şi cea a
zborului se produce un dezechilibru între particularităţile psihice descrise anterior şi
realitatea este percepută denaturat, generând diferite forme de iluzii. Iluzia reprezintă deci
un defect de funcţionare senzorial – cerebral, prin faptul că se consideră unele aparente
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 24
sau ficţiuni drept realitate, adică este o înşelare provocată de perceperea denaturată a
realităţii. În cele ce urmează sunt descrise diferite feluri de iluzii:
– iluzia optică (autocinetica) se manifestă prin impresia de deplasare a unui punct sau
obiecte, izolate şi imobile, adică deplasarea aparentă iluzorie a ceva mobil care în
realitate este fix;
– iluzia optică vestibulară are drept cauză funcţioarea defectuoasă atât a ochiului (ca la
cea optică) cât şi a aparatului vestibular (de echilibru) din urechea internă. Iluzia
optică vestibulară la rândul ei poate fi giratorie sau gravitaţională:
– în iluzia optică vestibulară – giratorie obiectele imobile par că se mişcă şi se
desfăşoară aparent în mod circular;
– în iluzia optică vestibulară – gravitaţională obiectele imobile par că se mişcă şi se
deplasează aparent în plan vertical şi sunt mai frecvente în timpul ascensiunii
aeronavei şi în picajul ei.
Iluzia vestibulară interesează aparatul de echilibru al omului în întregimea corpului, sau
în segmente corporale dând impresii false faţă de situaţiile reale.
Organul vestibular al echilibrului este situat în urechea internă şi este constituit din două
părţi: canalul semicircular şi organul static.
Canalele semicirculare sunt pline cu lichid. Unul este poziţionat orizontal şi alte două
canale în poziţie verticală. În interiorul canalelor se găsesc nişte bobiţe (otolite), care
lovesc pereţii canalelor. Acestea prin presiunea exercitată asupra terminaţiilor nervoase
din canalele statice transmit excitaţiile nervoase prin nervul vestibular la bulb şi cerebel,
provocând mişcări de redresare a corpului. În scoarţa cerebrală se provoacă astfel senzaţia
de echilibru.
Atunci când datorită unor afecţiuni fiziologice datorate unor uşoare răceli, a unor
indispoziţii de moment sau în condiţiile zborului fără vizibilitate organul vestibular nu
mai poate recepta corect poziţia în spaţiu, pilotul trebuie să urmărească indicaţiile
giroorizontului, ale variometrului şi ale altimetrului, fapt ce va da încredere pilotului şi-l
va determina să corecteze şi să menţină poziţia normală de zbor a avionului.
Autokinezia este o iluzie optică (iluzia mişcării) care poate apărea noaptea dacă există o
singură sursă de lumină şi restul mediului nu este luminat. Aceasta va părea că se mişcă
(o mişcare oscilantă), chiar dacă ea este fixă. Puteţi să vă pierdeţi orientarea spaţială dacă
o folositi ca reper. Vă puteţi apăra de autokinezie dacă supravegheaţi mişcarea ochilor,
rotindu-i în permanenţă şi monitorizând, frecvent, aparatura de bord pentru a avea o
atitudine corectă. Pe timp de noapte, dacă nu aveţi în raza vizuală nici un obiect aflat la
distanţă atunci ochii vor tinde să se focalizeze la o distanţă de 1 sau 2 metri în faţa
pilotului, mai ales în cazul persoanelor mai în vârstă cu simptome de „ochi obosiţi” care
nu vor mai avea în vizor obiectele aflate la distanţă. Această miopie de spaţiu gol, sau
miopie de noapte (vedere scurtă) poate fi combătută prin căutarea de lumini aflate la
distanţă şi prin concentrarea de scurtă durată asupra lor.
False aşteptări
Ne aşteptăm ca un creion să fie mai mic decât un copac. Atunci când vedem sub acelaşi
unghi creionul şi pomul vedem că pomul este mai departe decât creionul.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 25
Orizonturi false
Stratificarea norilor ziua, sau suprafeţele cu linii unghiulare ori zone luminoase noaptea,
crează uneori pentru pilot un orizont fals ceea ce este foarte înşelător. Consultarea
instrumentelor de zbor va confirma altitudinea în zbor.
Iluzii optice in zborul de apropiere
Pista înclinată(în pantă) : Marea majoritate a pistelor au o lungime şi o lăţime
standadard. La fiecare apropiere, pilotul încearcă să obţină cea mai bună pantă de
aterizare, care va fi aproximativ aceeaşi mereu, adică se va obişnui cu aceasta. Apropierea
de o pistă care are o declivitate în urcare, va da impresia că este mai lungă şi că sunteţi
mai sus pe panta de aterizare, când de fapt sunteţi pe o pantă corectă.
În cazul unei piste cu declivitate în coborare, pista pare mai scurtă şi aveţi impresia că
sunteţi sub panta de aterizare.
Apropierea „întunecată”
Zborul de apropiere de o pistă fără alte elemente de reper poate fi deseori dificilă. Aceasta
se întamplă în nopţile întunecate, când sunt vizibile numai luminile de pe marginea pistei,
fără să fie văzute luminile turnului sau iluminatul stradal şi fără nici o indicaţie asupra
naturii terenului înconjurator. Aceasta este o apropiere „întunecată”.
Tendinţa este de a crede ca se zboară mai sus decât înalţimea la care este aeronava,
rezultatul fiind grăbirea coborârii, şi zborul mai jos, sub pantă. Instrumentele de apropiere
cum este ILS sau VASI pot fi de folos pentru a rezista tentaţiei nedorite. Dacă aceste
echipamente nu sunt disponibile, se poate rezista tentaţiei de coborâre urmărind altimetrul
şi variometrul pentru a vă asigura că rata de coborâre are o valoare rezonabilă,
corespunzătoare pantei de coborâre. Apropierile „întunecate” sunt specifice nopţilor din
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 26
zona atolilor tropicali, la aerodroamele din deşert, sau la procedurile de apropiere pentru
atrizarea pe piste înconjurate de apă. O situaţie similară cu apropierea „întunecată” este
generată de condiţiile în care terenul este acoperit cu zapadă, fiind lipsit de repere. Lipsa
acestora duce la o percepţie în profunzime scazută.
Apropierea obscură/întunecată Perspectiva normală
Dezorientare spaţială
Orientarea se referă la abilitatea de a determina poziţia corpului în spaţiu. Aceasta este
dobandită prin combinaţia a trei senzori:
– văzul, cel mai puternic simţ dintre toate;
– echilibrul, simţul vestibular ( gravitaţia, acceleraţia ţi acceleraţia unghiulară);
– simţul proprioceptiv, simţul corpului.
În multe situaţii, fiecare dintre aceste simţuri îl completează pe celălalt, dar nu şi în cazul
zborului. Fiecare din aceste simţuri poate avea mesajul propriu pe care creierul îl
interpretează eronat, de aceea trebuie sa fim atenţi în această privinţă. Necunoaşterea sau
imposibilitatea stabilirii poziţiei în spaţiu se numeşte dezorientare spaţială. De multe ori
simţul pe care ne putem baza este vederea, iar aparatele de bord trebuie urmărite cu
atenţie pentru a ne confirma poziţia.
Corpul uman se serveşte de diverse posibilităţi de informare pentru a-şi determina propria
poziţie în spaţiu şi pentru a-şi stabili echilibrul. Aceste posibilităţi sunt oferite de ochi,
aparatul vestibular, şi alte părţi ale corpului, care suferă presiunea exercitată de forţa de
gravitaţie. Când una din informaţiile receptate de un astfel de organ intră în contradicţie
cu celelalte informaţii, apare dezorientarea. Acest conflict mental poate provoca confuzie
senzorială şi poate determina apariţia senzaţiei de vomă şi chiar voma.
Vederea este principala posibilitate de a coordona starea de senzaţie iluzorie, de aceea, în
zborul instrumental este necesar ca pilotul să aibă încredere în indicaţiile aparatelor de
bord şi să le umărescă în permanenţă.
Similar, o pată neagră formată pe retină poate fi interpretată ca un avion care se apropie
rapid sau poate fi doar o particulă de praf sau o insectă.
Dacă aterizam de mai multe ori pe aceeaşi pistă, ne vom obişnui cu dimensiunile acesteia
şi cum arată de pe panta de aterizare însă, aterizarea pe piste diferite cu dimensiuni
diferite ne poate schimba aprecierea pantei de aterizare, chiar dacă aceasta este corectă.
Este cazul pilotului obişnuit cu un aerodrom mic, comparativ cu prima aterizare pe un
aeroport internaţional unde pista sau pistele sunt mai lungi şi mai late.
Evitarea dezorientării
Organul vestibular al echilibrului este situat în urechea internă şi este constituit din două
părţi: canalul semicircular şi organul static.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 27
Canalele semicirculare sunt pline cu lichid. Unul este poziţionat orizontal şi alte două
canale în poziţie verticală. În interiorul canalelor se găsesc nişte bobiţe (otolite), care
lovesc pereţii canalelor. Acestea prin presiunea exercitată asupra terminaţiilor nervoase
din canalele statice transmit excitaţiile nervoase prin nervul vestibular la bulb şi cerebel,
provocând mişcări de redresare a corpului. În scoarţa cerebrală se provoacă astfel senzaţia
de echilibru.
Atunci când datorită unor afecţiuni fiziologice datorate unor uşoare răceli, a unor
indispoziţii de moment sau în condiţiile zborului fără vizibilitate organul vestibular nu
mai poate recepta corect poziţia în spaţiu, pilotul trebuie să urmărească indicaţiile
giroorizontului, ale variometrului şi ale altimetrului, fapt ce va da încredere pilotului şi-l
va determina să corecteze şi să menţină poziţia normală de zbor a avionului.
Auzul
Auzul – analizatorul acusticovestibular: Segmentul periferic al analizatorului acustico
vestibular este urechea, care este un organ pereche şi conţine aparatele receptoare a două
simţuri:
– simţul auzului asigurat prin analizatorul acustic;
– simţul poziţiei spaţiale şi a echilibrului corpului asigurat prin aparatul vestibular.
Urechea este un organ foarte important pentru doua simţuri: pentru auz şi pentru
echilibru.
Auzul ne permite să percepem sunetele şi să le interpretăm; echilibrul este simţul cu
ajutorul căruia detectăm poziţia şi acceleraţia corpului nostru. După vedere, echilibrul
este foarte important pentru un pilot.
Sunetul este definit ca energia pe care o auzim cu ajutorul urchilor. Este deseori util şi
plăcut (muzica, mesajele) dar poate fi dăunător şi obositor în cazul în care produce leziuni
în organul auditiv. Sunetele neregulate, neplăcute, nedorite definesc zgomotul.
Semnalele sonore sunt unde de presiune ce se propagă prin aer şi sunt recepţionate de
membranele senzitive –timpanul- care vibrează. Urechea internă transformă aceste
vibraţii de presiune în semnale electrice care sunt trimise prin nervul auditiv la creier
unde sunt analizate. Semnalele de echilibru şi acceleraţie sunt transmise de la mecanismul
de echilibru din urechea internă sub formă de impulsuri electrice la creier unde sunt
interpretate. Interpretarea acestora poate să fie uneori înşelătoare în cazul unui pilot aflat
în zbor, deoarece creierul este obişnuit cu poziţia de la sol.
Fiziologia auzului
Fiziologia analizatorului auditiv: Analizatorul auditiv este un analizator fizic de distanţă
(telereceptor). Excitantul său natural este sunetul.
Sunetele sunt de două feluri: sunete muzicale şi zgomote. Orice sunet are un anumit
număr de vibraţii. Urechea noastră poate percepe sunete cu o frecvenţă cuprinsă între 16
şi 20000 de Hz/sec. Totalitatea sunetelor cuprinse între aceste limite alcătuiesc ceea ce se
numeşte scara tonală sau câmpul auditiv.
Sunetele care au sub 16 Hz/sec numite infrasunete nu sunt percepute sub formă de
senzaţii auditive ci sub formă de senzaţii tactile, iar sunetele care au peste 20000 Hz/sec
numite ultrasunete, de asemenea, nu sunt percepute de urechea noastră, ele pot produce
uneori senzaţii de durere. Limitele de mai sus corespund adolescenţilor. Pe măsură ce
înaintăm în vârstă, limita superioară scade iar la bătrâni fiind de 12-14000 Hz/sec.
Urechea se împarte în trei părţi: urechea externă, urechea medie şi urechea internă, care
cuprinde atât aparatul de recepţie al simţului auzului cât şi aparatul de recepţie al simţului
poziţiei spaţiale şi orientării mişcării corpului.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 28
Urechea externa include:
– urechea externă ( pinna sau auriculul);
– canalul exterior prin care trec undele de presiune;
– timpanul, care vibrază identic cu undele de presiune.
Orice obstrucţie a canalului extern, cum ar fi dopurile de urechi sau excesul de ceară,
poate reduce presiunea undelor care ating timpanul. De asemenea, orice acoperă urechea
externă diminuează presiunea undelor care intră în aceasta.
Urechea mijlocie este constituită dintr-o cavitate umplută cu aer care conţine trei oase
mici numite „oscioare”, care transformă vibraţiile timpanului în mişcare mecanică . Aerul
din urechea mediană este menţinut la o presiune egală cu cea a mediului exterior cu
ajutorul tubului Eustachian care face legătura cu pasajul nazal. Timpanul izolează
complet urechea mediană, astfel că egalizarea presiunii se face cu aerul provenit din
pasajul nazal prin tubul Eustachian ( de exemplu la urcare şi la coborâre). Atunci când
contactăm o răceală această egalizare este afectată, iar la persoanele în vârstă poate avea
consecinţe grave. Interferenţa mişcării celor trei oscioare şi conexiunile lor distorsionează
sau atenuează sunetul. Cauzele acestor distorsiuni ar putea fi infecţiile urechilor, leziuni
ale oscioarelor şi elementelor de legatură sau o ureche blocată cu aer captiv în urechea
mediană (afecţiune numită barotita).
Urechea internă conţine două părţi importante:
– cochlea pentru auzit ; cea care transformă energia mecanică de la oscioare în semnale
electrice care sunt transmise creierului pentru analiză prin nervul auditiv;
– aparatul vestibular, constituit din organul static şi canalele semicirculare; acestea
conţin lichid şi peri foarte mici, care transformă semnalele de gravitaţie şi acceleraţie în
semnale electrice, trimise spre creier pentru interpretare. Fluidul din cochlea este mişcat
de energia mecanică produsă de oscioare şi determină un val de mişcare a cililor care
pătrund în lichid. Mişcarea este transformată în impulsuri electrice la baza fiecărui firicel
de păr iar aceste semnale sunt trimise prin nervul auditiv spre creier.
Zgomotul excesiv poate deteriora perii din cochlea iar infecţia sau rănirea pot provoca
leziuni ale nervului auditiv, inducând uneori o afecţiune numită tinnitus.
Urechea nu se închide niciodată iar zgomotele puternice se aud chiar şi în cel mai
profund somn. Este interesant faptul că putem percepe sunete care sunt amestecate pe
fundal cu altele, acesta fiind denumit „efectul de cocktail”
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 29
Senzivitatea urechi externe
Prin elemente, ca muşchiul stapedian (al scăriţei, unul din cele trei oase ale urechii medii
care transmit vibratiile de la urechea externă la urechea internă), muşchiul tensor al
ciocanului (primul os din lanţul de trei, care se sprijină cu un capăt pe timpan), muşchiul
tensor al timpanului (care tensionează reflex timpanul la intensităţi supraliminale ale
sunetului, facând astfel mai dificilă transmiterea sunetelor), raportul dintre membrana
timpanică şi cea a ferestrei ovale (orificiul de comunicare a cohleei -o formaţiune osoasă
care se aseamană unei cochilii de melc rulate de 2,5 ori şi care constituie urechea internă,
având în interiorul ei şi celulele receptoare propriu-zise ale sunetului) reprezintă mijloace
de adaptare. S-a calculat ca lanţul de oscioare (ciocanul, nicovala şi scăriţa) pot realiza o
amplificare mecanică, prin sisteme de pârghii, de 1,3 ori, care se adaugă la amplificarea
provenită din raportul susmenţionat (timpanul este de 15 ori mai mare), şi rezultă că
presiunea din urechea internă (cohlee) este de 20 de ori mai mare decât cea din conductul
auditiv extern. În plus, amplificarea sunetelor de frecvenţă joasă se face spre vârful
cohleei, iar pentru cele de frecvenţă înaltă – spre bază.
Urechea percepe drept sunete semnale cu presiuni acustice cuprinse între 10-5 şi 30 N/m2
(deja peste 30N/m2 senzaţia încetează să fie acustică şi devine dureroasă), ceea ce
corespunde unor intensităţi sonore de 10-12 W/m2, respectiv de 1 W/m2. Este clar un
interval mult prea mare pentru ca răspunsul urechii să fie liniar, şi este mai degrabă
considerat logaritmic (în baza zece). Un bell, sau unitatea de măsură derivată decibel, este
unitate obţinută prin logaritmare. Deci dacă se dublează decibelii, înseamnă că practic
creşte de zece ori intensitatea acustică.
Efectele schimbării altitudinii
Aceasta este o influienţă a zborului pe care o suferă, fără excepţie, toţi călătorii şi toţi
membrii echipajului cu ocazia oricărei decolări şi aterizări, uneori chiar şi în timpul
zborului, din cauza variaţiilor de presiune atmosferică în funcţie de variaţia altitudinii.
Aerul din urechea medie, din spatele timpanului, are aceeaşi tensiune ca şi presiunea
atmosferică de la sol, fiindcă această parte a urechii este în legătura cu exteriorul, prin
trompa lui Eustache, care se deschide şi închide – cu ocazia fiecărei deglutiţii (înghiţituri)
– în fundul gurii, în vecinătatea posterioară a foselor nazale. Mărindu-se altitudinea, la
decolare şi pentru a atinge înălţimea de zbor, treptat scade presiunea atmosferica
exterioară, aerul din urechea medie rămâne la tensiunea presiunii atmosferice de la sol,
care este mai mare decât cea în care evoluează aeronava. Se creează astfel o diferenţă de
presiune, cu o stare de suprapresiune în urechea medie, faţă de presiunea scăzută a
altitudinii respective. Cu cât creşte altitudinea, va creşte şi diferenţa de presiune dintre
presiunea retrotimpanică şi cea din cabina avionului egală cu cea a altitudinii respective.
Făcând mişcări de deglutiţie (înghiţind de câteva ori), se poate obţine egalizarea celor
două presiuni, cea din spatele timpanului cu cea din faţa timpanului.
În timpul coborârii aeronavei spre sol şi până la aterizare, fenomenul se inversează, adică
creşte presiunea atmosferică în aeronavă, în funcţie de micşorarea altitudinii, în timp ce
tensiunea aerului retrotimpanic se menţine la presiunea atmosferică scăzută, a altitudinii
avute, adică este în stare de depresiune. Tot prin mişcări repetate de deglutiţie se face din
nou egalizarea celor două presiuni, despărţite de membrana ce separă urechea medie de
conductul auditiv extern al urechii.
În aceste două situaţii, în timpul suprapresiunii urechii medii – la luarea înălţimii –
timpanul urechii este forţat să se bombeze în afară, iar în timpul depresiunii urechii medii,
la pierderea din înălţime, timpanul este forţat să se bombeze înăuntru. Din cauza acestor
stări de tensiune diferită a timpanului la variaţiile de altitudine de la decolare, luarea
înălţimilor diferite de zbor şi de la aterizare, călătorii şi echipajul aeronavei simt o serie
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 30
de senzaţii, subiective, dezagreabile, şi anume: senzaţia de presiune în urechi, de
înfundare a urechilor, de limitare sau de scădere a auzului, pocnituri şi trosnituri ale
urechii (ale timpanului), rezonanţa vocii proprii în urechi, vertije (ameţeli), dureri ale
urechii medii de intensitate crescândă. Toate aceste senzaţii subiective încep de la
intensităţi mici şi cresc în intensitate simultan cu creşterea sau cu descreşterea altitudinii
aseronavei, respectiv cu creşterea sau cu descreşterea presiunii atmosferice din aeronavă
şi, totodată, a diferenţei de presiune dintre aceasta şi cea retrotimpanică.
Prevenirea barotraumei este simplă şi uşor de realizat, constând în echilibrarea celor două
presiuni diferite de pe cele două feţe ale timpanului urechii, ceea ce se obţine prin
deglutiţii repetate, masticare şi prin căscat – mişcări ale mandibulei – care fac să se
deschidă trompa lui Eustache, în fundul gurii, prin care comunică urechea medie cu
exteriorul. Aceste mişcări naturale, ale mandibulei, se realizează spontan prin sugerea
unei bomboane tari, mestecarea gumei de mestecat, cu consecutivele înghiţiri ale
hipersalivaţiei astfel provocată.
Dacă apar congestii ori hemoragii nazale (la unele persoane, mai ales la cele
hipertensive), se vor pune în fiecare nară picături decongestive şi coagulante şi se vor
recomanda deglutiţii repetate, chiar dacă îşi înghite o cantitate mică din propriul sânge
scurs în gură din nas. În aceste cazuri nu se recomandă suflarea nasului şi nici a sângelui
din nas, pentru că aceste manevre măresc atât congestia, cât şi mai ales hemoragia nazală.
În urma introducerii picăturilor coagulante în nara hemoragică sau în ambele, după caz,
se introduce un mic tampon de vată îmbibat cu acelaşi medicament antihemoragic,
tamponul care nu se împrospătează chiar dacă se umple cu sânge.
La coborâre spre aterizare, ori la schimbarea mare a altitudinii de zbor, călătorii care
dorm trebuie să fie treziţi şi să fie instruiţi de către personalul însoţitor de bord asupra
necesităţii de prevenire a barotraumei, recomandându-le să înghită de câteva ori, iar
copiilor să li se ofere bomboane sau mâncare, care să-i determine, obligatoriu, la
mişcările de deglutiţie spontană, naturală, ca urmare a sugerii şi mestecării.
Zgomotul şi pierderea auzului
Poluarea fonica reprezinta expunerea oamenilor la sunete ale caror intensitati sunt
stresante sau care afecteaza sistemul auditiv au devenit extrem de zgomotoase.
Intensitatea sunetelor se masoara în decibeli. Scala decibelilor este logaritmica: o crestere
a sunetului cu trei decibeli echivaleaza cu dublarea volumului sunetului. în salbaticie,
nivelul normal al sunetelor ar fi de 35 de decibeli. Intensitatea cu care un om vorbeste
este de 65 pâna la 70 de decibeli si traficul genereaza sunete de pâna la 90 de decibeli. La
intensitatea de 140 de decibeli, sunetul devine dureros pentru urechea umana si poate
chiar afecta sistemul auditiv.
Cea mai mare parte din poluarea fonica provine de la automobile, trenuri si avioane.
Muzica atunci cand este ascultata la volum ridicat în casti poate fi afecta urechea interna.
Cea mai grava boala produsa de poluare fonica este pierderea auzului. Expunerea
prelungita la sunete de intensitate de numai 85 de decibeli poate afecta temporar sau chiar
definitiv structura fragila a urechii interne. Sunetele putenice pot duce la pierderea
imediata a auzului.
Zgomotul face comunicarea intre oameni dificila, reduce capacitatea de concentrare si
deranjeaza somnul. Ca sursa de stres, poate duce la ridicarea tensiunii sangelui si la alte
probleme de ordin cardiovascular, cat si boli pe fond nervos.
EXPUNEREA la zgomotul produs de motoarele aeronavelor chiar pe perioade scurte,
poate duce, pe termen lung, la afectarea auzului daca nu se protejeaza urechile.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 31
Oboseala şi leziunile cauzate de zgomot
Sunetele nedorite pot avea efecte nocive asupra noastră. În întreg organismul apare o
oboseală din cauza efectului asupra urechilor, fiind astfel afectat întregul organism în
cazul în care zgomotul este însoţit de vibraţii puternice. Zgomotul se interferează cu
comunicaţiile şi are efect asupra puterii noastre de concentrare.
Pierderea auzului.
Din cauza expunerii la zgomot puternic, auzul se poate pierde temporar. De exemplu,
zgomotul unui motor poate să nu mai fie auzit după un timp chiar dacă acesta există în
continuare. În acest caz, auzul poate reveni după câteva zile sau săptamâni. Expunerea la
nivele înalte de zgomot pentru perioade îndelungate poate duce la surditate permanentă,
în special în raza de frecvenţă înaltă. Aceasta reprezintă un risc pentru piloţii care sunt
expuşi unui mediu de lucru cu zgomot pe perioade lungi de timp. Zgomotele bruşte,
neaşteptate, mai mari de 130dB (ca de exemplu o explozie sau sunetul unui impact) pot
afecta auzul sau pot provoca leziuni ale membranei timpanului.
Pierderea auzului poate să rezulte din:
– probleme de conductibilitate a sunetului, printr-un canal blocat (ceara), probleme de
presiune sau fluid la urechea medie (barotrauma cauzată de răceală) sau deficienţe ale
scaritei, toate acestea fiind cunoscute ca pierdere conductivă de auz.
– pierderea senzitivităţii cililor din cochlea, prin expunere la zgomot, infecţii sau din
cauza vârstei (pierdere senzorială a auzului).
– presbicuţia, o pierdere naturală a auzului, o dată cu înaintarea în vârstă, în special în
zona frecvenţelor înalte (mai puţin de 5% de la 60 ani şi 10% la 70 ani).
– alcoolismul sau utilizarea excesivă a medicamentelor.
Protecţia la zgomot
Datorită specificului activităţii se impune luarea de măsuri pentru a se evita pierdarea
auzului datorat zgomotului puternic la care este supus organismul uman în cadrul
activităţii zilnice.
Antifoanele trebuie purtate totdeauna atunci când se lucrează în apropierea aeronavelor
cu motoarele sau grupul auxiliar de putere pornite.
Prevenirea sau reducerea pierderii auzului
Surditatea poate apărea în timp, fără ca persoana respectivă să realizeze acest lucru, de
aceea, este mai bine să prevenim decât să tratăm pierderea auzului. Piloţii au şansa de a fi
controlaţi medical periodic, fiind monitorizaţi de-a lungul timpului de specialişti, în
special în zona frecvenţelor înalte.
În cabină, este recomandat să se poarte căşti antifonice sau căştile de zbor acestea putând
reduce zgomotul cu 20dB până la 40dB. Expunerea neprotejată la zgomotul motoarelor
poate afecta şi sistemul vestibular din ureche, astfel că este recomandată protejarea
auzului cu ajutorul căştilor .
Echilibrul
Senzaţia de acceleraţie
Corpul uman nu sesizează mişcarea în linie dreaptă la o viteză constanată decât cu
mijloacele vizuale, deoarece organele vestibulare din urechea internă nu sesizează
mişcările neaccelerate. Atunci când sunteţi pasager într-un tren care se mişcă în aceeaşi
direcţie cu altul, paralel, este dificil de stabilit care tren se mişcă sau dacă se mişcă
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 32
amândouă. Deplasarea cu o viteză constantă în linie dreaptă reprezintă o mişcare
neaccelerată de 1g, ca şi una staţionară, de aceea aparatul vestibular nu sesizează
mişcarea în această situaţie. Corpul uman şi sistemul vestibular reacţionează la
schimbările acceleraţiei, atât ca viteză cât şi direcţie.Corpul uman reacţionează şi la viteza
unghiulară sau la acceleraţia unghiulară atunci când vă rotiţi. Într-un viraj de 60 grade de
exemplu, acceleraţia gravitaţională ajunge la 2G astfel că veţi simţi că sunteţi de două ori
mai greu.
Senzatia de acceleratie unghiulara
Urechea internă conţine trei canale cu lichid în formă de semicerc, conectate la un sac.
Fluidul poate să se mişte prin canale, antrenând materialul gelatinos în care sunt firicelele
de păr (cilii). Orice mişcare a fluidului va mişca materialul gelatinos şi cilii. Celule mici
nervoase aflate la baza cililor transformă această mişcare în impuls electric care este
trimis la creier pentru interpretare. Cele trei canale sunt dispuse la un unghi de 90 de
grade unul faţă de celalalt ca direcţia şi stabilizatorul unui avion şi poate detecta
acceleraţii unghiulare (pe cele trei axe: longitudinală, transversală şi verticală ). La orice
acceleraţie unghiulară, fluidul din canalul respectiv rămâne în urma mişcării şi se
deplasează în sens contrar mişcării de acceleraţie, antrenând şi senzorii ciliari care
transmit un mesaj de acceleraţie unghiulara creierului.
Când acceleraţia unghiulara încetează, fiind menţinută o viteză unghiulară constantă,
lichidul se opreşte şi nu mai există mişcare în canal, de aceea senzorii ciliari nu mai
acţionează. Canalele semicirculare nu mai sesizează acceleraţia , deoarece nu mai există
acceleraţie unghiulară, chiar dacă mişcarea de rotaţie constantă continuă.
Senzaţia de gravitatie şi acceleraţii liniare
Acestea sunt detectate de firicelele de păr din sac, cunoscut şi sub denumirea de organ
static. Cilii pătrund într-un material gelatinos numit cupulă care conţine cristale mici
denumite otoliţi.
Materialul gelatinos are o poziţionare statică, atunci când capul este sus. Dacă ne mişcăm
capul într-o direcţie sau alta, materialul gelatinos se mişcă sub influenţa forţei
gravitaţionale, antrenând cilii, care transmit diferite semnale la creier. Cupula detectează
direcţia forţei gravitaţionale, dar nu şi originea ei, căci poate să existe şi o forţă centripetă.
Corpul omenesc este conceput pentru mişcări lente la suprafaţa Pamântului, la o forţă de
gravitatie de 1G exercitatată asupra acestuia, şi mai puţin pentru forţele tridimensionale
din timpul zborului. Organismul nu poate aprecia sensul şi acceleraţia decât cu ochii
deschişi, urmărind aparatele de la bordul aeronavei, care confirmă poziţia şi sensul
acceleraţiei.
Cupula detectează în organul static şi acceleraţiile liniare. În timpul unei acceleraţii
liniare, corpul este accelerat din poziţia lui inţială, iar materialul gelatinos „rămâne în
urmă”, determinând mişcarea de ramificare a cililor şi trimiterea unui semnal la creier.
Aceştia vor reveni la poziţia iniţială când acceleraţia încetează.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 33
Comparând cele două figuri vom vedea că poziţia relativă a cupulei în timpul unei
acceleraţii liniare este similară aceleia când capul este înclinat spre spate. Acest lucru
poate conduce spre o iluzie, aceea a căderii pe spate când, de fapt, este vorba de o
accelerare.
Dezorientarea spaţială
Orientarea se referă la abilitatea de a determina poziţia corpului în spaţiu. Aceasta este
dobandită prin combinaţia a trei senzori:
– văzul, cel mai puternic simţ dintre toate;
– echilibrul, simţul vestibular (gravitaţia, acceleraţia ţi acceleraţia unghiulară);
– simţul proprioceptiv, simţul corpului.
În multe situaţii , fiecare dintre aceste simţuri îl completează pe celălalt, dar nu şi în cazul
zborului. Fiecare din aceste simţuri poate avea mesajul propriu pe care creierul îl
interpretează eronat, de aceea trebuie sa fim atenţi în această privinţă. Necunoaşterea sau
imposibilitatea stabilirii poziţiei în spaţiu se numeşte dezorientare spaţială. De multe ori
simţul pe care ne putem baza este vederea, iar aparatele de bord trebuie urmărite cu
atenţie pentru a ne confirma poziţia.
Atunci când avionul execută evoluţii în zbor, forţa gravitaţională se descompune cu forţa
centrifugă, dând naştere unei forţe rezultante denumită “verticala aparentă” care se
substituie verticalei clasice a gravitaţiei. Verticala aparentă acţionând asupra organelor de
echilibru ale pilotului, îi înşeală senzaţiile asupra poziţiei sale reale faţă de pământ, atunci
când această poziţie nu este controlată de simţului văzului, de ochi.
Ochiul şi urechea, aparatul vestibular al acesteia, sunt aşadar organele care permit
asigurarea echilibrului aeronavei, atunci când zborul se efectuează la vedere. În cazul
când însă pilotul nu mai este în măsură să vadă solul sau orizontul, deoarece organul
vestibular static al urechii percepe numai verticala aparentă, iar ochiul nu mai are repere
după care să constate poziţia verticală slabă, această poziţie poate fi cunoscută numai prin
indicaţiile unor instrumente de bord speciale.
Conflictul între auz şi văz
Atât la sol, cât şi în zbor, acceleraţia maximă a motoarelor aeronavelor, cu zgomotul şi
vibraţiile consecutive, la care se adaugă influenţa vitezei şi a altitudinii, ca şi a celorlalte
condiţii meteorologice ale macroclimatului zonei de navigaţie aeriană, generează, de
asemenea, modificări funcţionale ale organismului, putând ajunge până la unele tulburări,
ca de exemplu:
– tulburări vizuale diverse, mai ales împăienjenirea vederii sub formă de văl cenuşiu;
– contracţii ale musculaturii scheletice, până la convulsii epileptiforme;
– îngreunarea mişcărilor capului şi ale membrelor inferioare şi superioare;
– o deplasare oarecare a organelor interne;
– respiraţia îngreunată prin coborârea diafragmei;
– creşterea frecventă a puterii de contracţie a cordului, conducând la hipertensiune
arterială, cu ameţeli şi astenie;
– tulburări auditive, cu scăderea auzului mergând până la spargerea timpanelor;
– vibraţii intense ale oaselor craniului şi ale toracelui, ale abdomenului şi ale grupelor
musculare diverse;
– stare de enervare şi rău general, mergând până la pierderea cunoştinţei.
Profilaxia acestor diverse manifestări posibile se face prin: antrenament de cultură fizică
şi sport la sol, prin adaptare, cu timpul, la condiţiile de zbor, prin regim igienic de muncă,
de viaţă şi de alimentaţie, prin antifoane de bună calitate, prin administrarea de
medicamente tranchilizante (liniştitoare uşoare).
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 34
Iluzia în timpul unui viraj constant la acelasi nivel de zbor
Canalele semicirculare pot trimite semnale corecte către creier, în timp ce avionul face un
tonou la o rată rezonabilă de rotire, în timpul oricărei acceleraţii unghiulare. Însă, într-o
mişcare constantă, acţiunea fluidului se opreşte iar semnalele încetează. Astfel, senzaţia
de rotaţie încetează. Organul static detectează direcţia forţelor G, nu numai gravitaţia, iar
creierul interpretează această direcţie ca fiind ascensională, ceea ce ar putea fi o
interpretare eronată. Într-o rotaţie constantă sau un viraj constant, aparatul vestibular
poate să indice fals „mai sus”. Vă aflaţi într-un viraj constant dar aparatul vestibular nu
transmite semnale despre schimbarea poziţiei. Pentru a evita acest tip de iluzie, folosiţivă
ochii, având ca punct de referinţă atât orizontul natural sau aparatura de la bord pentru
zbor instrumental (ceea ce ar putea fi dificil pentru un pilot neexperimentat în zboruri
instrumentale).
O altă iluzie a nivelului de zbor poate surveni cand aeronava se inclină uşor, în timp ce
pilotul are altă preocupare, de exemplu cititul hărţii de navigaţie. Viteza de înclinare este
foarte mică, de aceea fluidul din canalele semicirculare nu se mişcă, deci nu rezultă nici o
impresie de acceleraţie unghiulară şi nici o impresie de acceleraţie sau de intrare în viraj.
Iluzia de înclinare
Există iluzia de înclinare, deşi avionul este la orizontală. Aceasta se accentuează dacă
pilotul nu are repere vizuale. Procesul prin care se produce această iluzie este următorul:
Un avion a efectuat un viraj constant, timp de 15 sec, timp suficient ca mişcarea inţială a
fluidului în canalele semicirculare să înceteze iar aparatul vestibular să uite că se afla întrun
viraj. Avionul s-a inclinat uşor iar pilotul poate să nu-şi dea seama. Oricum, dacă
avionul este ]n viraj, aparatul vestibular nu transmite nici un semnal la nivelul creierului
pentru a indica acest lucru.
Aparatul vestibular sesizează că avionul este la orizontală, deşi avionul este înclinat, să
zicem, pe partea stang[. În acest moment pilotul înclină spre dreapta pentru a pune
avionul la orizontală. Aparatul vestibular înregistrează această mişcare de înclinare pe
dreapta, dar din poziţia presupusă orizontală şi nu din poziţia reală de înclinare pe partea
stângă. Acum, aparatul vestibular dă senzaţia de înclinare pe dreapta, chiar dacă, în
realitate, aripile sunt la orzontală. Aceasta este iluzia care apare frecvent.
Tendinţa pilotului este de a simţi că avionul intră într-un viraj nedorit, spre dreapta, şi
aceea de a corecta mişcarea avionului dând comandă în direcţia opusă, încercând să aducă
avionul la orizontală. Dacă lucrurile scapă de sub control, urmarea poate fi intrarea în vrie
sau altă evoluţie greu controlabilă. Din nou, ochii ar trebui să vă salveze din aceasta
situaţie! Verificaţi orizontul natural sau orizontul artificial indicat de aparatura de la
bord.
În mod constant, două iluzii apar in orice viraj ( rotatie in jurul axei longitudinale) :
– iluzia de a fi la orizontală, deşi avionul este in viraj de 10-15 sec;
– iluzia de înclinare, deşi avionul este la orizontală, cu tendinţa de a corecta în sens
opus poziţia avionului.
Aceste iluzii pot fi prevenite privind aparatele de la bord sau orizontul natural.
Iluziile create de mişcarea celor trei canale semicirculare în afara planului lor normal de
rotaţie sunt cunoscute sub denumirea de iluzii Coriolis. Metoda de evitare a oricărei iluzii
de acest tip se referă la menţinerea dreaptă a capului şi evitatarea mişcărilor acestuia,
controlând elementele virajului (bila la mijloc).
Vertijul este, în general, senzaţia de rotaţie, când aceasta nu există (sau invers).
Este cauzată de:
– boli, diverse afecţiuni;
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 35
– acceleraţii care perturbă echilibrul fragil al mecanismelor din urechea internă;
– schimbări bruşte de presiune la nivelul urechii interne, cum ar fi suflatul puternic al
nasului, strănutul, care produc modificari violente de presiune şi determină o posibilă
ameţeală.
Vertijul poate să apară şi din cauza luminilor intermitente, a luminii stroboscopice, a
luminii soarelui care se reflectă palelel în planul elicei în mişcare (în special la
elicoptere), find cunoscut sub denumirea de vertijul intermitent.
Dacă vreţi să simţiti vertijul pe sol, vă rotiţi de 20 de ori pe loc, aplecaţi înainte, după
care vă ridicaţi şi încercaţi să mergeţi drept. Aceleaşi lucru se întamplă cu organismul
când avionul evoluează, în special când, la un viraj strâns, apar G-uri mari, tonouri,
coborâri în spirală. Vertijul poate să apară mai ales dacă nu există repere pentru orizont.
Acesta este motivul din cauza căruia piloţii care nu sunt calificaţi pentru zborul
instrumental sunt chestionaţi dacă au avut dificultăţi la intrarea într-un nor, pierzând
avantajul reperelor vizuale de la orizont. O formă de vertij, cunoscută ca vertij de
presiune, poate să rezulte ca urmare a deteriorării aparatului vestibular, a timpanelor
nefuncţionale sau din cauza blocării tubului Eustachian. Acest lucru se poate întâmpla
atunci când suntem răciţi sau când avem o infecţie similară şi zburăm iar presiunea din
afară se schimbă, în timpul unei coborâri rapide, iar în ureche nu se mai egalizează
presiunea.
Iluzia de urcare când suntem în viraj
Când executăm un viraj, forţa G exercită asupra corpului o acceleraţie mai mare de 1G
care este normală pentru zborul la orizontală apărând o senzaţie asemănătoare cu cea
când avionul urcă din poziţia orizontală.
În timpul virajului, din cauza forţei G suntem presaţi în scaun, ceea ce induce aparatului
vestibular o falsă senzaţie de urcare în viraj. De asemenea, trebuie urmărite orizontul
natural şi aparatele de bord pentru a se evita tendinţa de a împinge de manşă , punând
astfel avionul într-un viraj descendent.
Iluzia de de coborâre după executarea unui viraj la orizontală
Dupa ce s-a efectuat un viraj constant la orizontală, iar pilotul a fost supus acceleraţiilor
gravitaţionale, imediat după încetarea acestora şi revenirea la orizontală, aparatul
vestibular induce senzaţia de reducere a forţelor sub 1G, senzaţie similară intrării
avionului în coborare. Şi în acest caz este necesară urmărirea atentă a aparatelor de
bord .
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 36
Iluzia „căderii pe spate” datorită accelaraţiei liniare puternice
Dacă în timpul zborului la orizontală, în cazul unei viteze constante, apare o acceleraţie
liniară puternică în direcţia de zbor, forţele rezultante vor da o iluzie de urcare, de intrare
în panta de urcare. Senzaţia rezultată este una falsă, de modificare a poziţiei corpului,
înclinat pe spate. Tendinţa pilotului este aceea de a corecta poziţia dând comenzi de
coborâre. Această iluzie este cunoscută şi sub denumirea de iluzie oculografică, sau
iluzie somatografică. Aceasta poate fi prevenită urmărind indicaţiile aparatelor de bord.
Iluzia „inclinării în faţă” din cauza decelaraţiei liniare puternice
Este cazul invers celui precedent. În zborul la orizontală, la viteza mare, se produce o
decelaraţie puternică, corpul este împins înainte, centura de siguranţă exercitând o
presiune asupra acestuia iar în combinaţie cu forţa G rezultantă, apare senzaţia falsă de
înclinare în faţă, ca şi cum s-ar iniţia o coborâre. Tendinţa pilotului este de a trage de
manşă pentru a corecta poziţia avionului, dar, de fapt acesta este pus în panta de urcare.
Prevenirea şi corectarea acestei iluzii de înclinare se face urmărind indicaţiile aparatelor
de bord.
Prevenirea dezorientării
Dezorientatea reprezintă pierdere a simţului de orientare în timp şi/sau în spaţiu. O
dezorientare rezultă dintr-o tulburare a percepţiilor mintale care permit în mod obişnuit
subiectului să-şi găsească repere într-o situaţie dată.
Dezorientarea în spaţiu şi în timp (spaţio-temporală) este unul dintre simptomele majore
ale confuziei mintale. Ea se mai întalneşte în toate stările de slăbire a conştienţei
(tulburări de bătrâneţe, demenţa, accidente vasculare cerebrale etc.).
Dezorientarea în timp este proprie formelor de amnezie în care subiectul nu mai fixează
informaţiile recente dar trăieşte ca prezent o scenă trecută (ecmnezie) şi este năpădit de o
multime de amintiri (mentism).
Dezorientarea în spaţiu se întâlneşte în anumite psihoze cronice şi în atingerile sistemului
nervos central (encefal sau măduva spinării).
Sindromul lui KORSAKOV
Totalitatea tulburărilor fizice caracterizată prin pierderea memoriei de fixare, prin
dezorientare temporară, prin false recunoaşteri şi printr-o fabulaţie. Apare ca urmare a
atingerii bilaterale a unei regiuni a creierului, consecutiv unei carente în vitamina B1
cauzată de alcoolism cronic.
Reacţie acuta la stres
Tulburările tranzitorii, de orice natură sau severitate care apar la persoane fără o afecţiune
psihică, ca urmare a unei situaţii extrem de stresante, cum ar fi catastrofele naturale,
conflictele militare sau o criza extremă în relaţiile interpersonale se încadrează ca fiind
reacţie acută la stres. Acest termen este folosit pentru reacţii care se remit în termen
de câteva ore sau zile. În cazul în care aceste reacţii sunt mai prelungite se încadrează
într-un alt tip de reacţii denumite reacţii de adaptare (reacţii usoare) sau tulburări de stres
posttraumatic (reacţii severe).
Semne si simptome
– depresie, disperare, teamă, mânie
– răspuns limitat la stimulii din mediul înconjurător, depersonalizare, derealizare,
dezorientare vizibilă;
– semne vegetative de anxietate;
– incapacitatea de a reacţinona la o situaţie dată, reacţie exagerată sau estompată.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 37
Elementul psihostresant este retrăit de persoana respectivă în plan imaginativ sau în plan
ideativ, în episoade de flashback şi în timpul activităţii visului.
Afecţiuni de mişcare
Mişcări, accelerare, verticalitate: Cercetările au stabilit că modificarea direcţiei în
mişcarea capului sau simultan a corpului în plan orizontal, ne este indicată de pata
auditivă din utriculă, iar mişcarea în direcţie verticală de pata auditivă din saculă, ele sunt
în legătură cu reflexele statice de postură şi de redresare.
În ceea ce priveşte mişcările circulare şi de rotire ale capului sau şi ale corpului în acelaşi
timp, acestea ne sunt indicate de crestele auditive, ele sunt în legătură cu reflexele
statokinetice.
Menţinerea permanentă a echilibrului corpului în staţionarea pe loc, în timpul mersului
sau în alte mişcări, prin reflexele vestibulare, este rezultatul coordonării contracţiei şi
relaxării diferitelor grupe de muşchi ai corpului.
În poziţia verticală stationară, în mers, fugă sau alte mişcări ale corpului controlul
aparţine centrilor corticali. Dacă în unele cazuri, acest central activ lipseşte, echilibrul
corpului este menţinut pe cale reflexă prin centrii nervoşi din etajele inferioare ale
nevraxului.
Dacă excitaţiile adecvate ale aparatului vestibular depăşesc o anumită limită (datorită
acceleraţiilor mari): rotire prea rapidă, legănări puternice, poziţii neobişnuite ale corpului
şi capului ele provoacă o serie de reacţii negative, ameţeli, transpiraţii reci, roşeaţă sau
paloarea feţei, greaţă, vărsături, modificarea frecvenţei ritmului cardiac, accelerarea
respiraţiei etc, la acestea se pot adăuga tulburări ale echilibrului şi tulburări în mişcările
membrelor, datorită influenţei aparatului vestibular asupra echilibrului şi tonusului
muscular.
Răul de zbor / mişcare
Acesta este consecinţa acceleraţiilor continue care suprastimulează aparatul vestibular din
urechea internă. Poate fi provocat de către turbulenţe puternice, viraje strânse, rotiri,
tonouri şi alte manevre în care se depăşeste cu mult 1G.
Aspectele fiziologice au un rol important în producerea senzaţiei de rău de mişcare (de
exemplu teama de zbor, de a privi orizontul din diferite unghiuri). Senzaţia de rău de
mişcare poate fi cauzată de lipsa semnalelor de la aparatul vestibular şi de la ochi. De
exemplu, un pilot experimentat în zborurile instrumentale poate acuza rău de mişcare
pentru că simţul vizual este diferit de semnalele vestibulare primite de la ureche.
Aparatul vestibular nu transmite semnale de viraj, ci semnale corespunzătoare poziţiei
reale a pilotului în cabina simulatorului (de 1G).
Mulţi piloţi au avut sanzaţia de rău de mişcare la începutul carierei lor, şi mai puţin
ulterior, sau unii mai experimentaţi au avut de a face cu acesta în anumite evoluţii, de
aceea nu trebuie să vă descurajaţi când îl experimentaţi ocazional.
Pentru a evita această senzaţie neplacută ţineţi cont de următoarele:
– pilotaţi aeronava în mod corespunzător şi coordonat;
– evitaţi manevrele care implică acceleraţii (G –uri) neobisnuite, mari;
– evitaţi zonele de turbulenţă;
– ventilaţi cabina cu aer proaspat;
– în cazul acestei senzaţii, implicaţi-vă ca pasager, chiar dacă pentru aceasta va trebui
să priviţi în afară şi la distanţă (pentru că ajută la identificarea reperelor de la sol);
– inclinaţi scaunul pentru a reduce efectul acceleraţiilor verticale şi păstraţi, la
îndemână, o pungă specială pentru răul de mişcare;
– aterizaţi cât de repede posibil, dacă este necesar.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 38
Cauze
Cunoscut şi sub denumirea de “kinetoză”, răul de zbor este mult mai frecvent decât boala
de înălţime, dar mai benign decât acesta. Răului de zbor îi sunt expuse mai ales
persoanele cu un sistem nervos labil (slab), usor susceptibile, fricoase, grase şi cu
musculatura abdominală insuficient dezvoltată. Răul de zbor este provocat fie de anumiţi
factori de natură psihică, fie de unele greşeli în sistemul de alimentare, somn insuficient,
mirosuri grele ori dezagreabile, lipsa de aer condiţionat la bord etc. Răul de zbor nu se
manifestă dintr-o dată în plinătatea simptomelor, ci în mod treptat, în trei faze succesive,
şi anume:
Simptome
– în prima fază, călătorul este tăcut, absent, pare obosit şi se simte ca atare, închide
ochii, reazemă capul, îşi urmăreşte oarecum speriat propriile senzaţii interne ori
senzoriale, are senzaţia de vomă, ceea ce îi măreşte teama, dublată de ameţeli şi de
hipersalivaţie;
– în faza a doua, apare transpiraţia frunţii, a nasului şi a cefei, în acelaşi timp, pulsul
devine slab, iar respiraţia accelerată, dar superficială, teama de zbor creşte, fiind
urmată de apatie şi dezinteres;
– în faza a treia, odată cu mărirea senzaţiei iminente de vomă, de greutate de a voma,
are loc la sfârşit voma repetată, până la golirea completă a stomacului, după care,
treptat, toată această simptomatologie dispare şi călătorul se restabileşte.
Prevenire
Prevenirea răului de zbor se face atât înaintea, cât şi în timpul zborului:
– înainte de zbor, sunt recomandate următoarele măsuri profilactice: somnul suficient
de noapte, de minimum opt ore, combaterea neîncrederii şi a fricii de zbor, prin
discuţii cu persoane competente şi prin literatura adecvată de specialitate, o
alimentaţie adecvată, cu o oră înainte de decolare, constând în pesmeţi, prăjituri
sărate, biscuiţi, iar ca lichide, un pahar de suc rece de fructe acrişoare sau cafea tare.
Sunt contraindicate cantităţi mari de hrană, supele şi ciorbele, mâncărurile grase şi
calde şi, de asemenea, nu sunt permise băuturile calde, spumoase şi gazoase. În
aeronavă, persoanele care au consumat alimente neindicate trebuie să ocupe locurile
din faţă sau cele din mijloc, poziţia în fotoliu fiind cu capul rezemat de tetieră, cu
gulerul cămăşii descheiat şi cu abdomenul stâns bine cu centura fotoliului.
– în timpul zborului, sunt recomandate următoarele măsuri profilactice: distrarea
călătorilor sensibili la zbor prin oferirea de ziare şi reviste, recomandarea de a privi
spre pământ şi de a-şi fixa aportorul de aer proaspăt spre faţă, cu hrana la bord, sunt
recomandate sucul rece de fructe acrişoare, chiar cu bucăţi de gheaţă alimentară
(artificială), puţin coniac, ori ceai răcit, carne rece slabă şi şunca slabă.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 39
Zborul şi sănătatea
Principiile care stau la baza controlului medical pentru securitatea zborului sunt:
– supravegherea medicală activă a sănătăţii personalului navigant;
– controlul igienic al condiţiilor de muncă şi de trai ale personalului navigant.
Aceste principii se aplică prin diverse mijloace, forme şi metode şi ele sunt schiţate în
cele ce urmează.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 40
Cerinţe medicale
Pilotul este supus unui control medical, care constă în următoarele operaţii:
– urmărirea modului cum reacţionează organismul personalului navigant la acţiunea
diferiţilor factori care apar în timpul zborului (altitudinea joasă, spargerea plafonului
de zbor etc.);
– constatarea modului de suportare a suprasarcinilor în cazul apariţiei răului de avion, a
bolii de înălţime;
– interzicerea temporară de la zbor, dacă este cazul;
– diverse observaţii medicale, asupra temperamentului, caracterului, reactivităţii marilor
funcţiuni ale organismului etc.;
– observarea medicală a supunerii la un antrenament, la sol ori la zbor, suplimentar;
– ridicarea nivelului cunoştinţelor medicale, prin discuţii, prelegeri şi seminarizări
asupra problemelor ridicate de medicina aeronautică, la începători mai ales, şi
sesizarea greşelilor aplicării normelor igienice de zbor, mai frecvente;
– analiza zborului, împreună cu instructorul de zbor;
– notarea, în carnetul de sănătate al personalului navigant, a tuturor datelor ce
caracterizează reactivitatea organismului în timpul zborului şi rezistenţa sa.
Detinatorii de licenta sau pilotii elevi nu vor exercita privilegiile licentei pe care o detin si
a calificarilor sau autorizatiilor asociate in cazurile in care se constata o diminuare a
aptitudinilor medicale care ar putea sa-I faca incapabili sa exercite, in conditii de
siguranta, aceste privilegii si trebuie sa informeze fara intarziere Autoritatea sau AME
atunci când:
– au fost spitalizati sau in tratament pentru o perioada mai mare de 12 ore
– au suferit operatii chirurgicale sau proceduri de investigare interna
– urmeaza un tratament medicamentos regulat
– este nevoie sa poarte permanent lentile de corectie a vederii
Oricare detinator al unui certificat medical emis in conformitate cu JAR- FCL partea a 3-
a (cerinte medicale) care constata:
a) o accidentare semnificativa care implica incapacitatea de a exercita funcia de membru
al unui echipaj de conducere, sau
b) o imbolnavire care implica incapacitatea de a exercita functia de membru al unui
echipaj de conducere pentru o perioada de 21 de zile sau mai mult ; sau
c) ca este insarcinata, trebuie sa informeze Autoritatea despre aceasta, in scris, imeidat
ce s-a constatat, pentru a) si c) si de indata ce a trecut o perioada de 21 de zile in cazul
imbolnavirilor. Certificatul medical este susceptibil de a fi suspendat in cazul unei
accidentari sau dupa o perioada atat de mare de boala sua dupa confirmarea sarcinii
si:
1) in caz de accidentare sau in caz de boala, suspendarea va putea fi ridicata dupa
examinarea medicala a detinatorului licentei in conformitate cu cele stabilite de
catre Autoritatea si dupa ce acesta va fi gasit apt pentru funcia la bord pe care o
exercita, sau daca Autoritatea, in functie de conditiile pe care le considera
satisfacatoare, va excepta detinatorul de o noua examinare medicala, si
2) in cazul graviditatii suspendarea va putea fi ridicata de catre Autoritatea pentru
anumita perioada si in functie de conditiile pe care aceasta le considera potrivite si
va inceta dupa ce detinatoarea va fi examinata in conformitate cu cele stabilite de
catre Autoritatea dupa ce sarcina a luat sfarsit si este considerata apta de a-si
efectua sarcinile ca membru al echipajului de conducere.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 41
Efecte ale alimentaţiei şi tratamentelor
Pentru a fi admis la zbor, personalul navigant trebuie să deţină licenţa medicală întermen
de valabilitate.
Următoarele aspecte legate de starea de sănătate a echipajului vor fi supravegheate:
a) consumul de alcool;
• nici un membru al echipajului nu poate fi planificat la zbor, dacă a consumat orice
fel de alcool, mai devreme de 12 ore anterioare. Nu are voie să opereze la o
alcoolemie de peste 0,2‰;
• este considerat sub influenţa băuturilor alcoolice personalul care are o îmbibaţie
alcoolică în sânge între 0,5‰ şi 1‰.
• este considerat în stare de ebritate personalul care are o îmbibaţie alcoolică mai
mare de 1‰.
• La cererea comandantului, a unei persoane din conducerea aeroclubului, a unui
inspector al oricărei autorităţi de aviaţie abilitate, se poate cere testare
alcooloscopică. Refuzul înseamnă recunoaşterea implicită.
b) consumul de narcotice sau droguri este cu desăvârşire interzis;
c) consumul de tablete pentru somn, este permis cu acordul şi sub supravegherea
medicului curant; planificarea la zbor se va face ţinând cont de efectul remanent al
acestora;
d) consumul de preparate farmaceutice diverse se va face sub supravegherea unui medic
specialist, mai ales în perioada de zbor. Specialistul trebuie să fie capabil să prevadă
eventuale influenţe asupra organismului care ar putea infuenţa negativ siguranţa
zborului. Automedicaţia nu este recomandată;
e) Imunizările trebuie să fie anunţate şi monitorizate;
f) folosirea aparatelor de scufundare trebuie anunţată, pentru ase asigura compensarea;
g) donarea de sânge nu se face fără anunţarea, în prealabil a conducerii instituţiei;
h) consumarea hranei de către echipaj în timpul zborului nu este permisă.
Notă: Se recomandă evitarea consumării alimentelor care ar putea conduce la
disconfort alimente care fermentează);
i) somnul şi odihna vor fi asigurate în condiţii care să respecte normele de igienă a
muncii şi în cuantumul recomandat de legislaţia în viguare ( 8 ore ).
Răceli
Răceala este cea mai cunoscută şi mai frecventă boală, ale cărei semne sunt recunoscute
cu uşurinţă de fiecare.
Ea se manifestă prin:
– dureri de gât sau înroşirea acestuia;
– dureri de cap;
– febră;
– înfundarea nasului sau scurgerea de secreţii nazale;
– strănut;
– respiraţie dificilă pe nas.
Ele apar la 2-3 zile de la infecţie şi durează între 2 şi 14 zile, peste două treimi din
bolnavi vindecându-se în cel mult o săptămână. În cazul în care simptomele persistă mai
mult de două săptămâni, înseamnă că aceasta este mai mult decât consecinţa unei răceli,
ea poate fi consecinţa unei alergii.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 42
Vremea rece este un factor propice producerii racelii ?
Deşi foarte multe persoane cred că răceala apare în urma expunerii la frig sau atunci când
copii sunt cu capul descoperit, studiile au arătat că aceste ipoteze influenţeaza
nesemnificativ apariţia răcelii. Prezenţa polipilor nazali, a bolilor alergice care afectează
mucoasa nazală şi a stresului prelungit, cresc riscul producerii răcelii.
Mecanism fiziopatologic
Infecţia este cauzată de virusurile care atacă sistemul de apărare a organismului. Mucusul
produs de mucoasele de la nivelul nasului şi al gâtului reprezintă prima linie de apărare a
organismului. Particulele pe care noi le inhalăm, ca praful, polenul, virusurile şi bacteriile
sunt reţinute de această mucoasă.
Odată ce un virus trece de această mucoasă şi pătrunde într-o celulă, el se multiplică şi
astfel apar noi virusuri care invadează celulele din jur. Rezultatul răspunsului imun al
organismului la invazia virală reprezintă de fapt simptomele răcelii.
Semnale de alarmă sunt trimise la globulele albe din sânge, specializate, de către celulele
infectate. Acestea ajung în scurt timp la locul infecţiei şi elimină o serie de substanţe
chimice, cum ar fi kininele. Astfel, simptomele răcelii sunt produse de aceste substanţe,
prin creşterea producţiei de mucus, prin ruptura membranelor celulelor şi pierderea de
lichid din capilarele sanguine şi vasele limfatice.
Mod de transmitere
Viroza respiratorie se transmite pe diferite căi, în funcţie de tipul virusului:
– prin inhalarea picăturilor suspendate în aer care se găsesc acolo de un timp
îndelungat;
– prin inhalarea particulelor relativ mari ale secreţiilor respiratorii, care ajung în aer
pentru scurt timp;
– prin contactul secreţiilor respiratorii infectate cu pielea sau obiectele înconjurătoare,
urmat de atingerea ochilor sau a nasului.
Studiile de epidemiologie au arătat că riscul transmiterii infecţiei de la un bolnav este
între ziua a doua şi a patra de la contactarea acesteia, când nivelul virusului în secreţii
este cel mai ridicat.
Din cauza existenţei unui număr foarte mare de virusuri şi a faptului că fiecare virus
conţine propriul antigen, nu există înca un vaccin care să combine toate antigenele
existente şi care să poată preveni răceala.
Tratament
În cazurile necomplicate, este necesar doar tratamentul simptomatic:
– repaus la pat;
– aspirina şi paracetamol pentru febra şi pentru durerile de cap;
– aport crescut de lichide;
– gargara cu apă caldă cu sare, vitamina C.
Unele studii de actualitate au arătat că folosirea exagerată de aspirină creste riscul
apariţiei sindromului Reye. Sindromul Reye este o complicaţie a gripei, care se
caracterizează pin afectarea cu predilecţie a ficatului şi a creierului, putându-se ajunge la
comă şi uneori la moarte. Apariţia sindromului Reye este pusă pe seama consumului de
aspirină în timpului gripei. Sindromul Reye apare de obicei la copii şi adolescenţi. Pentru
acest motiv, cel mai bine este evitarea consumului de aspirina în timpul gripei.
Antibioticele nu sunt necesare, întrucât ele nu distrug virusurile, ele fiind utile doar în
cazul unor complicaţii bacteriene, ca sinuzita sau infecţiile gâtului.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 43
Probleme de tract respirator superior
Asupra fiecărui timpan, se exercită, într-o parte presiunea mediului din urechea externă şi
în partea cealaltă presiunea aerului din urechea mediană (urechea mediană fiind o cavitate
umplută cu aer, conectată indirect la mediul exterior prin tubul Eustachian, gât şi nas.
Rolul fiecărui tub Eustachian este de a permite presiunii din urechea mediană să se
egalizeze cu cea din mediul exterior. În timpul unei ascensiuni, presiunea mediului scade,
iar timpanul determină iesirea aerului din urechea internă prin tubul Eustachian spre gât
pentru a egaliza presiunile din interior şi exterior.
Marea majoritate a aeronavelor au o rata de urcare scăzuta (10-15m/min, sau mai puţin)
existând în acest fel timpul necesar pentru echlibrarea diferenţelor de presiune ce are loc
prin tuburile Eustachiene, ceea ce înseamnă că în zbor de urcare problemele urechilor nu
sunt aşa de grave. În schimb, în timpul coborârii, dificultăţile de egalizare a presiunii pot
să apară deoarece rata de coborâre este mai mare decât cea de urcare.
Atât timp cât presiunea din afară creşte, la o coborâre, timpanele sunt presate spre
interior. Ideal ar fi ca aerul din exterior să pătrundă prin tuburile Eustachiene dinspre gât
şi pasajul nazal spre urechea internă ca să egalizeze presiunile. Tuburile Eustachiene sunt
concepute în aşa fel încât aerul nu trece în ambele sensuri simultan, ieşind întâi spre
pasajul nazal şi numai după aceea intrând spre urechea internă. De aceea, orice afecţiune
sau blocaj generează probleme. Ratele mari de coborare înrăutăţesc situaţia. Dacă zburăm
având afecţiuni ale tractului respirator superior, chiar şi în cazul unei răceli obişnuite vom
avea probleme la egalizarea presiunilor. Un tub Eustachian blocat creează dificultăţi, în
special la coborâre când schimbările de presiune pot fi mari, chiar şi la un avion mai mic:
– dureri în urechi, care pot fi severe;
– există pericolul colapsului timpanelor, ceea ce poate duce la o surzenie temporară sau
definitivă;
– mecanismul vestibular poate fi afectat în cazuri extreme, ducând la apariţia vertijului;
Uneori, urechile infundate se pot desfunda ţinând nasul strans şi suflând cu putere
(tehnica denumita şi „mişcarea Valsalva”) sau prin mestecare, înghiţire şi căscat.
Cel mai bun sfat este să nu zburaţi dacă aţi răcit.
Probleme pot apărea şi în sinusuri care sunt cavităţi situate în partea frontală a capului,
conectate de pasajul nasului/gâtului prin canale înguste. Aceste blocaje pot duce la
apariţia unor dureri intense, în special în timpul coborârii aşa că nu zburaţi dacă aveţi
probleme cu sinusurile. Acest lucru este valabil pentru zborul oricărei aeronave; chiar
dacă variaţia de presiune dintr-o cabină presurizată este mai mică decât variaţia de
înălţime a aeronavei (comparabilă cu o cabină nepresurizată), există tot timpul riscul unei
depresurizări bruşte, caz în care variaţia de presiune poate fi dramatică.
Încărcarea stomacului
În zilele noastre, afecţiunile digestive sunt tot mai des întâlnite. Stresul zilnic, alimentaţia
dezechilibrată, tutunul, cofeina au făcut ca, pentru omul modern, bolile precum ulcerul,
gastrita, constipaţia, enteritele să devina obisnuinţa. De cele mai multe ori introducerea unei
alimentaţii echilibrate ne ajută la înlaturarea acestor probleme.
Dieta unui bolnav de stomac trebuie să urmărească o alimentaţie cât mai aproape de normal,
evitând în acelaşi timp ceea ce poate fi dăunător atât prin alimentul în sine, cât şi printr-o
preparare necorespunzătoare a acestuia. Ideea de bază a alimentaţiei în gastrite este să
fracţionăm masa în 5-6 mese pe zi, pentru a ne feri de încărcarea stomacului cu o singură
masă săţioasă. În cazul gastritelor cronice hiperacide e recomandat ca regimul să fie ţinut
chiar timp de 3-4 ani pentru ca gastrita să se vindece total.
Alimente permise
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 44
Fainoase – Fainoasele albe trebuie fierte foarte bine şi e preferabil să fie servite sub forma
de sufleuri sau budinci.
Carne – E permisă carnea slabă de vacă, pui sau porc fără grăsime. Carnea poate fi servită
doar sub forma de rasol, sufleu sau budincă. Peştele alb este de asemenea permis şi doar
sub formă de rasol.
Brânzeturi – Sunt permise branza dulce de vaci, urda şi casul nesărat.
Ouă – Ouăle sunt permise, dar numai fierte şi moi.
Legume – Legumele permise sunt dovleceii, cartofii, morcovii, mazărea. Legumele pot fi
servite fierte sau sub forma de piureuri, supe-creme sau sufleuri.
Fructe – Sunt permise sucurile dulci, piureurile de fructe sau compotul.
Materii grase – Sunt permise untdelemnul, gălbenuşul de ou, margarina nesărată, untul
proaspăt.
Băuturi – E permis să beţi lapte, ceai, suc de fructe dulci.
Dulciuri – Dulciurile permise sunt sucurile de fructe, frişca, compotul, budincile din
făinoase.
Zahăr – E permis zahăr cu moderaţie, miere amestecată cu unt.
Alimente interzise
Făinoase – Este interzisă cu desăvârşire pâinea.
Carne – Carnea grasă, pielea de pui, carnea afumată, mezelurile, conservele de carne,
sniţelul, tocăturile şi piftia.
Brânzeturi – Brânzeturile fermentate, sărate sau conservate.
Ouă – Ouăle prăjite sau cele fierte tari.
Legume – Legumele tari şi crude, cum ar fi ridichile, castraveţii, varza, guliile, ardeiul,
ceapa, conopida, usturoiul. Nu este permis să se servească legumele prăjite şi murăturile
sunt de evitat.
Fructe – Nucile, migdalele, alunele.
Materii grase – Untura, slănina, margarina sărată, grăsimile prăjite, smântâna acră, untul
sărat sau seul.
Băuturi – Lichiorurile, romul, ţuica, sifonul, apa minerală, siropurile, rachiul, cafeaua
neagră.
Dulciuri – Aluaturile dospite, îngheţata, aluaturile calde, prăjiturile cu fructe acre, gemul
şi dulceaţa.
Droguri, medicamente şi efecte secundare
Se cunoaşte că, în general, folosirea acestor produse dăunează oricărui organism uman.
Zborul implică o stare de perfectă sănătate şi un metabolism echilibrat, bazat pe o
alimentaţie calorică corespunzătoare, o odihnă şi o relaxare mentală necesară întreţinerii
tonusului propice desfăşurării activităţii de zbor.
Drogurile, alcoolul, fumatul şi medicamentele dăunează prin slăbirea rezistenţei
organismului la solicitările impuse de condiţiile activităţii de zbor.
Întârzierea reflexelor, a rapidităţii în decizii, oboseala şi stresul ce se datorează efectelor
nocive ale consumului de droguri, alcool şi tutun – duc la apariţia şi manifestarea mai
rapidă a hipoxiei, a hiperventilaţiei şi a tuturor celorlalte efecte fiziologice negative la
care este supus organismul uman în timpul zborului.
Deşi nu în aceeaşi măsură ca alcoolul, medicamentele cu efect psihoexitant sau
psihoinhibant exercită o infuienţă perturbatoare, care nu trebuie subapreciată de către cel
care urcă în aeronavă.
Cele din prima categorie incită stări de euforie sau exaltare, care duc la precipitare în
efectuarea manevrelor, la subestimarea riscului. În plus, ele favorizează şi accelerează
instalarea oboselii, cu toate consecinţele negative care derivă de aici. Cele din categoria a
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 45
doua determină reducerea nivelului general de vigilenţă, a discenamântului, a acuităţii şi
operativităţii percepţiei, a coordonării şi preciziei mişcărilor, capacităţii de concentrare a
atenţiei, culminând adesea cu instalarea stării de somnolenţă şi chiar a somnului. Iată de ce
devine absolut necesară respectarea recomandării ca înainte de urcarea în aeronavă, sau în
timpul activităţii de pilotaj să nu se administreze medicamente care perturbă dinamica
normala a activităţii psihice, iar în cursul unui tratament cu psihostimulante sau
psihosupresoare (sedative, somnifere etc.), să se renunţe la activitatea de zbor.
Tutunul este recunoscut de tot mai multi cercetători în domeniul medicinii şi psihologiei ca
factor perturbator al eficienţei activităţii de zbor.
Dintre efectele sale cele mai cunoscute sunt:
– reducerea capacităţii de lucru a creerului;
– creşterea perioadelor de latenţa a reacţiilor motorii;
– scăderea capacităţii de concentrare;
– scăderea rezistenţei la oboseală;
– în plus, mişcările pe care le face pilotul în timpul zborului, pentru a-si aprinde şi tine
tigara, distrag atenţia de la mediul înconjurător şi de la executarea manevrelor, punândul
adesea în situaţii critice de accident.
O răceală aparent inofensivă la sol poate avea efecte grave întru-n zbor stresant la
altitudini mari.
Medicamentele luate pentru combaterea unei boli nu se împacă cu abilitaţile de zbor şi
cu o stare psihică confortabilă în timpul acestuia. „Drogurile recreationale” ca alcoolul,
marijuana, LSD, etc nu trebuie niciodata amestecate cu zborul, iar o persoana dependentă
de acestea nu este potrivită să deţină o licenţă de zbor. De asemenea, fumatul, reduce
semnificativ performanţele pilotului prin reducerea cantităţii de oxigen din sânge şi
înlocuirea acestuia cu substanţele nocive din fumul de ţigară. Un pilot nu ar trebui sa fie
un fumător activ, pentru a suferi efectele negative. De asemenea, chiar dacă este în
cantitate mică, fumul de ţigară inhalat de la o altă persoană care fumează în cabină sau
oriunde in aeronava, îl va afecta pe pilot.
Orice tratament medicamentos vă poate ţine la sol până la avizul medicului autorizat.
Iată o listă cu medicamente considerate a nu fi compatibile cu zborul:
– antibioticele (ex. penicilina) utilizate frecvent pentru combaterea diferitelor infecţii;
– tranchilizantele, antidepresivele, sedativele;
– substanţele stimulante ( cofeina, amfetaminele) folosite pentru menţinerea siluetei sau
suprimarea apetitului gastronomic;
– antihistaminicele, utilizate pentru combaterea răcelii sau a gripei;
– medicamente pentru scăderea tensiunii arteriale;
– analgezicele pentru diminuarea durerilor;
– anestezice (utilizate în scopuri generale sau dentare); după 24 ore de la administrarea
lor se poate relua activitatea de zbor.
În cazul donării de sânge, nu se poate relua activitatea de zbor dacât după cel puţin 24
ore, iar în cazul donării de măduvă osoasă, după cel puţin 48 ore, deoarece aceasta din
urmă implică o anestezie generală.
Alcoolul
Alcoolul este inamicul cel mai primejdios al omului de la manşă, date fiind tentaţia pe care o
exercită asupra multor piloţi şi efectele necontrolabile pe care le produce asupra dinamicii
comportamentului la manşă. Influienţa perturbatoare a alcoolului asupra comportamentului
în zbor are două faze: faza primară de exitaţie şi faza secundară de inhibiţie. În prima fază se
instalează o stare de euforie care înlatură “cenzura”, eliberează impulsivitatea, agresivitatea
şi diminuează considerabil capacitatea de evaluare şi anticipare a situaţiilor critice, a riscului.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 46
Aceasta îl face pe cel aflat în aeronavă să recurgă la manevre imprudente, care se soldează
adesea cu comiterea unor accidente de aviaţie.
În cea de a două faza, care începe la 1-2 ore după ingerarea alcoolului, se instalează treptat
starea de inhibiţie, scad vigilenţa, reactivitatea sensoriomotorie, culminând cu somnolenţa şi
adormirea la manşa.
De aceea un pilot nu ar trebui să zboare decât după 8 ore dacă a consumat cantităţi mici
de alcool. După un consum exagerat de alcool, trebuie ţinut cont de faptul că alcoolul
poate să ramână în corp cel puţin 30 ore.
Oboseala
În categoria factorilor interni derivaţi se includ oboseala şi stările emoţionale puternice,
provocate de confruntarea directă sau indirectă cu situaţii critice, generatoare de accidente.
Oboseala este un fenomen fiziologic care survine după exercitarea oricărei activităţi; cel în
cauză este supus fie unei solicitări intense, fie unui regim de subsolicitare. Cu studiul sau se
ocupă în prezent mai multe discipline: medicina, fiziologia, biochimia, biofizica, psihologia,
cu scopul de a se elucida conţinutul, mecanismul şi cauzele care o provoacă.
Oboseala este un proces de acumulare a unor efecte cu caracter perturbator, exprimate atât în
scăderea nivelului obiectiv al performanţei în cadrul activităţii date, cât şi în apariţia unor
stări subiective specifice, semnalizate prin intermediul senzaţiilor (senzaţii de oboseală) şi al
trăirilor emoţionale (disconfort, încordare, irascibilitate, etc.) După dinamica şi persistenţa în
timp, distingem o oboseală naturală şi o oboseală acumulată.
Prima apare în timpul activităţii curente, desfăsurată în limitale programului zilnic obişnuit.
De regulă ea începe a se face resimţită subiectiv, începând cu ultimul sfert al duratei zilei de
lucru. După terminarea programului de lucru şi după perioada obişnuită de somn, această
oboseală dispare aproape complet, capacitatea de muncă a subiectului restabilindu-se în
totalitate.
Spre deosebire de oboseala naturală, oboseala acumulată se caracterizează prin sumaţia
temporară a efectelor; ca urmare, ea dobândeşte persistenţă, mărindu-şi intensitatea după
fiecare nouă secvenţa (zi, săptămână, lună etc.) de lucru. Ea devine astfel o stare de fond cu
care subiectul intră la începutul programului de activitate. Pe măsură ce ea se accentuează,
este tot mai acut resimţită în plan subiectiv, iar raţia de scădere a randamentului devine din
ce în ce mai mare. Repausul şi odihna de obicei nu o înlătură; mai mult ea perturbă însuşi
somnul, care devine superficial, intermitent şi populat cu vise terifiante. În funcţie de felul
de manifestare, oboseala poate fi fizică şi psihică.
Prima afectează cu precădere musculatura: scad forţa musculară şi durata unui efort, creşte
perioada de latentă a mişcărilor, apar discoordonări, tremurături ale membrelor, senzaţie de
slăbiciune fizică (lipsa de vlagă).
Oboseala psihică se răsfrânge cu precădere asupra capacităţii intelectuale şi emoţionale,
concretizându-se în deteriorarea indicatorilor principalelor funcţii şi procese psihice –
percepţie, memorie, gândire, atenţie, rezistenţa, respectiv echilibrul emoţional. Subiectiv se
traduce prin stări de tensiune şi încordare, greutate în desfăşurarea raţionamentelor şi în
concentrarea atenţiei, ameţeală, cefalee, somnolenţă sau, dimpotrivă, surescitare, tendinţa la
explozii coleroase sub acţiunea unor stimuli slabi şi banali din mediul extern (vocea chiar
soptită a celor din jur, scârţâitul unei uşi, zgomotul picăturilor de apă de la robinet etc.).
Acest fel de oboseală se instalează de obicei la cei care depun o activitate ce solicită
structurile senzorio-intelectuale, atenţia şi echilibrul emoţional, mecanismele de autocontrol
(autostăpânire, ponderare, refulare, cenzură etc.).
Dintre numeroasele cauze care o provoacă cităm:
– intensitatea şi durata activităţii desfăşurate (complexitatea şi volumul sarcinilor de
percepţie, memorare-reactualizare, gândire-rezolvare de probleme etc.);
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 47
– răspunderea pe care o implică activitatea dată; -factorii nefavorabili ai mediului fizic
(iluminat, temperatură, umiditate, grad de poluare chimică şi sonoră);
– factorii nefavorabili ai mediului social în care se desfaşoară activitatea dată (relaţii
interpersonale tensionate, climat de muncă represiv);
– motivaţie scăzută sau negativă pentru munca desfaşurată;
– discrepanţa mare între complexitatea şi dificultatea sarcinilor de muncă şi nivelul de
pregătire (competenţa) a individului;
– monotonie şi subsolicitare.
– lipsa de somn odihnitor;
– lipsa de antrenament fizic sau mental;
– stres mental sau fizic excesiv si anxietate;
– o desincronizare a organismului cu miscarea.
Simptomele oboselii includ:
– lipsa constientizării – apelurile sau verificările radio rămase fără răspuns;
– îndemnări motorii diminuate – reacţii întârziate în cazul rapoartelor meteo sau al
notificărilor în zborul pe timp de ploaie;
– oboseala evidentă – senzaţia de cap greu, moţăiala, sau ochii pe jumătate deschişi;
– vedere diminuată – dificultăţi de focalizare;
– reacţii încetinite;
– probleme cu memoria de scurtă durată – inacapacitatea de a reţine suficient timp o
autorizare pentru a o repeta sau de a o scrie cu acurateţe;
– canalizarea concentrării – fixarea atenţiei asupra unui aspect neimportant şi neglijarea
celorlate, importante pentru zbor;
– distragerea atenţiei cu uşurinţă, sau opusul, imposibilitatea distragerii atenţiei de la un
element, însă amândouă extremele sunt periculoase şi indică starea de oboseală;
– calităţi slabe de zbor – dificultăţi în focalizarea pe aparatele de bord, fixaţia pe unul
din ele şi neglijarea celorlalte, abilităţi motorii diminuate, slaba coordonare ochimână,
moţăiala;
– greşeli mari, un slab raţionament, decizii slabe sau indecizia;
– stări sufleteşti anormale – de la depresii la înveseliri ciudate, standarde diminuate.
Pentru recuperarea capacităţii de lucru este nevoie de timp mai îndelungat. Subiectiv este
mai greu suportată, ceea ce face ca oboseala neuropsihică să fie considerată forma de
oboseală cea mai complexă, cu consecinţe neplăcute asupra vieţii şi comportamentului
individului.
O oboseală excesivă, datorată unei activităţi fizice şi psihice intense, comportă o afectare
a activităţii, a randamentului de zbor la orice individ. Un pilot obosit pus în stare de
urgenţă, de a acţiona într-o situaţie ce necesită reflexe rapide, poate face greşeli în tehnica
de pilotaj, ducând în final la incidente sau accidente de zbor.
De aceea trebuie urmat un grafic, o programare operaţională a activităţii de zbor. Efectele
oboselii se manifestă prin senzaţie de somn, dureri de cap şi timpi de reacţie prelungiţi,
dificultăţi în concentrare, etc.
Oboseala mentală este provocată de carenţe în programul de odihnă, de stresul datorat
unor dese incidente de zbor, de o viaţă de familie anormală, de alţi factori externi,
inclusiv cei ce deturnează activitatea. Pilotul care dă semne de oboseală trebuie evitat de
a fi admis la zbor, până la refacerea sa psiho-patologică.
a refer in mod deosebit la FACTORUL UMAN, comandantul de aeronava care poarta
intrve
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 48
Aptitudinea proprie
Cu tot examenul medical, care este destul de sever, totuşi se mai strecoară şi unele erori
consemnându-se confirmarea aptitudinii “apt” sau “inapt” pentru zbor. Dupa acest
examen medicul care se ocupa cu formarea pilotului, respectiv instrumentul de zbor îşi
pune şi el amprenta dacă respectivul pilot poate merge mai departe sau se opreste din
mers. Bineînţeles că înainte de a începe zborul se execută pregătirea teoretică de
specialitate. În cadrul comisiei medicale exista o proba foarte interesanta –
PSIHOTEHNICA pe care mulţi dintre piloţi au ignorat-o, însa pe parcursul proceselor de
instruire s-a dovedit în mare masură corect verdictul psihologului cu aprecierea
instructorului de zbor. Poate nu suficient în prima faza de pregătire, însa avţnd în vedere
fazele în care se pregăteşte pilotul şi apoi misiunile de zbor incredintate completate de
întreaga gamă de situaţii exemplu: zbor acrobatic, zbor la înaltime, unde se foloseste
masca de oxigen presurizată, zbor instrumental, zbor de noapte, zbor de durata, cazuri
speciale de zbor.
Grija faţă de pasageri
Un obiectiv important urmărit în activitatea aeronautică îl constituie conştientizarea de
către persoanele implicate în activitate a diferenţelor culturale între parteneri provenind
din zone geografice diferite şi capacitatea de identificare a sensurilor lor prin
manifestarea unei atitudini de toleranţă faţă de orice diferenţă. Odată depăşit impactul
produs de şocul cultural şi dobândirea unor abilităţi de acceptare a diferenţelor inerente
existente între culturi, personalul aeronautic trebuie în continuare format în sensul luării
în considerare a acestor diferenţe şi implicit de utilizare a lor, în scopul încheierii cu
succes a unei tranzacţii.
Referitor la serviciile aeriene oferite de majoritatea liniilor aeriene germane se va constata
perfecţiunea tehnică, nivelul ridicat al tehnicii aeronauticii; luarea în considerare a celor
mai mici detalii tehnice; cantitatea de muncă investită în perfecţionarea aeronavelor;
preocupare pentru permanenta îmbunătăţire a tehnologiilor; verificări tehnice riguroase şi
control tehnic suplimentar, de calitate, probabil cel mai bun din lume; meticulozitate în
verificarea permanentă a stării de funcţionare a aparatului în timpul zborului etc.
În schimb modelul cultural nordamerican scoate în evidenţă importanţa acordată
pasagerilor, confortului şi personalităţii acestora; grija şi consideraţia pentru pasager
manifestată cu naturaleţe; obsesia de a fi “number one”; preocuparea de a fi la dispoziţia
pasagerului, de a corespunde aşteptărilor acestuia.
În activitatea acestor linii aeriene predominant sunt cuvintele cheie ca: ”pasager”;
“consideraţie”; “servicii”; “a servi”; ”numărul unu”; “client”; “satisfacere”; adresare
directă către utilizatorul de servicii; ton familiar.
Importanţa acordată confortului şi aşteptării pentru servicii ireproşabile; este evident şi
modul de adresare prin folosirea numelui propriu, cât şi obsesia de a fi “numărul unu”
într-o activitate profesională, publică etc.
Acctivitatea pilotului comandant
Pasagerii trebuie să aiba încredere în pilot, iar pilotul comandant trebuie să genereze
această încredere. Pasagerii se vor simţi confortabil, pilotul comandant, având vieţile lor
în mâinile sale pentru următoarele ore, ştie să acţioneze ca un profesionist în ceea ce
priveşte sarcinile care sunt de îndeplinit. Aspectul exterior şi punctualitatea, calmul şi
fermitatea inspiră încredere. Indiferent cine este pasager (părinţi, sefi sau chiar primul
ministru), pilotul are comanda în timpul zborului iar responsabilităţile de comanda încep
înainte de zbor. Pilotul comandant trebuie să se poarte adecvat, într-o manieră care să
inspire acest lucru. Ierarhia obişnuită de autoritate se poate schimba în această perioadă.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 49
O persoană care are autoritate la sol, indiferent dacă este sef, patron sau o persoana
dominantă, trebuie să se supună autorităţii pilotului comandant, din momentul în care
începe zborul, iar zborul începe înainte ca aeronava să decoleze.
Informaţi-vă pasagerii că aveţi nevoie de zece minute fără întreruperi pentru a lua datele
despre starea vremii şi alte documente necesare. Pasagerii vor fi atenţi la felul în care
abordaţi informaţiile înainte de zbor, mai ales atunci când ajungeţi punctul de a decide
dacă mai efectuaţi zborul respectiv. Trebuie să faceţi acest lucru cu grijă, eficient şi cu
încredere.
Priorităţile la îmbarcare şi la bord
Ca pilot trebuie să vă informaţi pasagerii că de multe ori în timpul zborului aveţi
îndatoriri care vă cer toată atenţia. Din acest motiv, puteţi, din când în când, să le cereţi să
nu va întrerupă cu conversaţii excesiv de lungi deoarece trebuie să vă concentraţi asupra
acţiunilor esenţiale. O abordare corecta a pasagerilor îi va face să se simtă mai
confortabil.
Marea majoritate a aeronavelor pot avea cabinele climatizate în zbor. Hainele groase nu
sunt recomandate, pentru ca pasgerii să fie cât mai lejer echipaţi, în cazul unei evacuări
de urgenţă. Este interzis zborul pentru pasagerii aflaţi sub influenţa alcoolului. De
asemenea nu ar trebui să zboare nici persoanele care sunt bolnave sau suferă de afecţiuni
respiratorii superioare, cum ar fi răceala sau gripa. La schimbările de presiune din timpul
zborului, care survin la coborâri şi urcări, este bine să ajutăm timpanele să reacţioneze
prin mestecarea gumei, prin ţinerea gurii închise sau înghiţitul în gol. Pasajele nazale
blocate pot afecta acest proces. Nivelul ridicat de zgomot şi posibilele turbulenţe pot
reduce confortul pasagerilor. De asemenea, trebuie reamintit pasagerilor că nu există
toalete la bordul aeronavei. Bagajele trebuie verificate pentru a vedea dacă nu sunt peste
greutatea admisă, dacă nu conţin substanţe nocive sau explozibili. Nu este recomandat să
se fumeze lângă aeronavă sau să fie foc în apropiere, mai ales la alimentarea cu
combustibil a acesteia. După alimentarea cu combustibil, trebuie să vă spălaţi pe mâini,
deoarece mirosul de carburant poate fi neplăcut în cabină. Pasagerii trebuie să rămână la
distanţă de aeronavă, mai ales de elici, atât la pornirea lor cât şi la staţionare. Din aceste
motive, copiii trebuie foarte bine supravegheaţi. Apropierea pasagerilor de aeronava
trebuie făcută prin zone care să-i protejeze de orice accident, sub supravegherea pilotului.
Verificarea echipamentului de urgenţă înainte de zbor
O parte esenţială a oricărei verificări înainte de zbor este aceea de a verifica dacă
echipamentul de urgenţă există la bord şi este în stare de funcţionare. Acest echipament
diferă în funcţie de natura zborului şi a zonei unde va fi efectuat (de ex. zborul deasupra
unei zone deşertice faţă de zborul deasupra apelor din nord pe timp de iarnă).
Echipamentele de bază de urgenţă, cum ar fi checklisturile de urgenţă şi centurile de
siguranţă vor fi permanent la bord. Alte echipamente suplimentare care pot fi admise la
bord sunt: lanterna, extinctor, emiţătorul semnalului de urgenţă pentru localizare (ELT),
vestele şi bărcile de salvare (pentru zborul de lungă durată deasupra întinderilor de apă),
rachete luminoase de semnalizare, trusa de prim-ajutor, etc.
La bordul aeronavei
Pilotul comandant trebuie să se asigure că pasagerii s-au instalat confortabil în scaune.
Orice obiecte metalice sau magnetice trebuie depozitate departe de compasul magnetic.
Centurile de siguranţă constau dintr-o bandă care se înfăşoară şi se fixează cu catarama şi
uneori mai sunt şi hamuri peste umeri. Centurile trebuie fixate şi ajustate ferm, dar
confortabil, şi apoi reglate hamurile, dacă există. Pasagerilor trebuie să li se explice cum
să-şi fixeze şi să-şi regleze sistemul de centuri. Pasagerii trebuie să ştie cum se deschid şi
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 50
se închid uşile normale şi cele de evacuare, în caz de urgenţă. Din momentul în care,
pilotul fixează poziţia uşii pe închis şi blocat, uşa trebuie să rămână în această poziţie. Sar
putea ca puntea pentru pasageri să devină aglomerată. Asiguraţi-vă ca este suficient de
ventilată şi ficare pasager trebuie să ştie cum să-şi regleze sistemul de ventilaţie din
dreptul său pentru a-şi mări confortul. Trebuie explicat modul de funcţionare a
intercomunicaţiei, dacă există şi este funcţională, iar volumul radio trebuie reglat.
Pasagerii pot fi activi ajutând în anumite împrejurări ale zborului, cum ar fi menţinerea
unei supravegheri vizuale exterioare pentru alte aeronave, repere sau pentru a distribui
sarcinile de la unul la celălalt.
Informarea pasagerilor
O importantă îndatorire în ceea ce priveşte grija faţă de pasageri este informarea acestora
asupra modului de folosire a centurilor de siguranţă, despre orice aspect relevant asupra
procedurilor de urgenţă.
Acesta ar fi briefingul standard al pasagerilor. Alte elemente pot fi adăugate la acesta
atunci când este cazul. Dacă este vorba de un zbor deasupra apei, de lungă durată, de
exemplu, trebuie să includeţi în briefing şi explicaţii despre modul de utilizare a vestelor
de salvare. Dacă întinderea de apă survolata va fi suficient de mare pentru a lua la bord şi
alt echipament, bărci de salvare, atunci trebuie ca pasagerii să ştie cum să le manevreze şi
să le umfle, astfel încât să nu se deterioreze sau să se piardă din avion.
Dacă se va zbura la înălţimi mari, trebuie explicat modul în care se utilizeaza masca de
oxigen.
Zborul la înălţime – precauţii înaintea zborului
Toate situaţiile de zbor creează pilotului o stare de fapt care nu se manifestă la fel la toti
piloţii – unii nu suportă zborul la inălţime chiar daca folosesc masca de oxigen, alţii nu
suportă zborul instrumental, au senzatii false – zborul de noapte creează dificultăţi în
aprecierea luminilor (de bord şi cele de aeroport – balizaj). Confuzia, culminează cu
greşeala piloţilor care îşi dau seama de dificultăţile pe care Ie au, nu Ie aduc la cunostinţa
şefiIor ierarhici pentru a fi planificaţi să execute numai anumite zboruri (când vremea
este bună). Mare parte din acestia sunt depistaţi de expertiza medicală precum şi de către
comandanţii instructori de zbor în procesul de instruire şi controale în zbor în vederea
acordării licenţei sau în cadrul unui control de rutina.
Riscul la toxine
Toxinele microbiene sunt substanţe chimice produse de microorganisme. Ele pot apărea
în alimente în mod natural.
Bacteriile, fungii şi algele sunt microorganismele asociate în mod normal cu producere de
toxine microbiene.
Câteva specii de bacterii, fungi şi alge, însă nu toate, produc toxine.
După însăşi denumirea lor, aceste substanţe chimice sunt toxice pentru oameni.
Simptomele pot fi de la uşoare până la acute/cronice, în funcţie de o serie de factori,
incluzând:- Gradul de expunere;
– Sensibilitatea persoanei;
– Toxicitatea toxinei.
Simptomele sunt specifice pentru fiecare tip de toxină în parte. Acestea includ crampe
abdominale, voma/diaree, cancer, boli de rinichi şi paralizie musculară.
Toxinele microbiene pot fi întâlnite într-o gama variată de alimente:
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 51
– Produse de panificaţie/patiserie, delicatese, sosuri, preparate din carne, orez fiert, etc.
– Produse agricole, nuci, smochine, fructe uscate, condimente, porumb, orez,
cereale/seminţe de cereale, boabe de cafea, bere, suc de fructe, grăunţe de porumb,
etc.
– Moluşte şi crustacee.
Simptomele toxiinfecţiei alimentare pot surveni imediat sau după un timp mai mare de la
consumarea unor alimente care au proprietati organoleptice improprii. Durerile de
stomac, dispneea, diareea, vomitatul împiedică pilotatul aeronavei. O bună măsură de
precauţie impune restricţia alimentelor cu un grad ridicat de predispoziţie la alterare cu
o jumătate de zi înaintea zborului. Aceste alimente interzise sunt: – scoicile, peştele,
maioneza, cremele, fructe răscoapte, fructe cu coaja subţire, mâncare negătită ca salatele
sau alimente crude sau mâncarea veche (ex. mâncare gătită şi păstrată la frigider).
Factori de risc
Unele persoane sunt în mod normal mai susceptibile la sindromul de şoc toxic, chiar în
absenţa unor factori de risc. Aceste persoane au un deficit de anticorpi îndreptaţi
împotriva toxinelor streptococilor şi stafilococilor. Pacienţii cu afecţiuni ale sistemului
imun, de exemplu diabet zaharat, cancer sau boli autoimune, au risc mai mare pentru
dezvoltarea sindromului de soc toxic, pentru că nu au un răspuns imun sistemic specific
îndreptat împotriva toxinelor.
Factori de risc pentru sindromul de şoc toxic menstrual
Folosirea îndelungata a unui tampon, în special a unuia cu putere mare de absorbţie,
creşte riscul de apariţie al sindromului de şoc toxic menstrual. Pacientele care au în
antecedente un episod de sindrom de şoc toxic, au un risc mare de reapariţie.
Sistemul HACPP a fost creat în principal, pentru prevenirea apariţiei acestor tipuri de
riscuri.
Marea majoritate a microbilor produce toxine. Se consideră că doar cinci microorganisme
pot fi considerate sigure, din punct de vedere toxicologic. Acestea sunt: o bacterie
(Bacillus subtilis), două drojdii (Saccharomyces cerevisiae, Kluyveromyces fragilis) şi
două specii de mucegaiuri (Aspergillus niger, Aspergillus oryzae).
De multe ori, intoxicaţiile apar prin utilizarea unor produse alimentare în care bacteria
nici nu poate fi depistată, dar toxina continuă să existe. De altfel, toxinele sunt eliberate
ca pretoxine, care nu prezintă toxicitate. O dată cu eliberarea în mediu, apar reorganizări
moleculare, clivări, pierderi de aminoacizi etc, evenimente care declanşază manifestarea
toxicităţii.
Marea majoritate a toxinelor bacteriene prezintă proprietăţi antigenice, respectiv
stimulează producerea anticorpilor în organismele în care au pătruns. S-a constatat că
uneori, exotoxinele îşi pierd spontan toxicitatea, dar îşi conservă antigenitatea. O astfel de
toxină transformată a fost denumită “toxoid” (sau anatoxină). Transformarea toxinelor în
toxoizi este stimulată de formaldehidă, acidul azotos, acidul ascorbic (care este folosit ca
aditiv oxidant în corectarea calităţilor reologice ale făinii), hexametilentetraamina etc.
Bunuri periculoase
Un transport care contine marfuri ce necesita conditii speciale de manipulare in
conformitate cu natura acestor marfuri poartă denumirea simbolică de bunuri periculoase,
prin aceasta se clasifică zborul respectiv determinând aplicarea condiţiilor speciale ce
sunt stabilite prin normele OACI şi JAA, norme care se regăsesc în Codul aerian.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 52
Monoxidul de carbon provenit de la încălzitoare
În gazele evacuate în urma combustiei motorului se găseşte şi oxid de carbon. Întoxicaţia
cu acest gaz este periculoasă pentru organism, iar modul cum aceasta se instalează nu este
simţită de pilot, deoarece oxidul de carbon este inodor şi nu irită mucoasa nazală, deci
prezenţa gazului în cabină nu este semnalată la timp.
Monoxidul de carbon este produs de arderea combustibilului în motoare. Este prezent în
gazele evacuate din motoare, în fumul de ţigară, prezente uneori în cabină. Premisa de
intoxicaţie cu monoxid de carbon creşte o dată cu înălţimea. Monoxidul de carbon este un
gaz inodor, incolor şi fără gust specific, cu care hemoglobina din sânge are o mare
afinitate. Prima funcţie a hemoglobinei este aceea de a transporta oxigen, care are rolul de
combustibil, de la plămâni în corp. Dacă în aerul inhalat sunt prezente molecule de
monoxid de carbon, acestea vor fi transportate prioritar în locul oxigenului, în corp,
ducând la suferinţe cauzate de absenţa oxigenului în acesta şi creier, chiar dacă oxigenul
este prezent în aerul respirat. Performanţele pilotului într-un mediu contaminat cu
monoxid de carbon vor fi serios afectate.
Întoxicaţia se manifestă progresiv prin dureri uşoare de cap în zona frunţii, dureri mai
mari şi senzaţie de pulsaţie a tâmplelor, diminuarea activităţii respiratorii, dureri din ce în
ce mai mari ale capului, slăbirea forţei musculare, perturbarea vederii şi voma. În final se
produce pierderea cunoştinţei, respiraţia devine neregulată, pulsul se accelerează şi apar
convulsii care în final produc coma şi moartea.
Majoritatea sistemelor de încălzire a cabinelor utilizează aerul cald din jurul motorului şi
a sistemului de evacuare, ca sursă de căldură. Orice scurgere de gaze din sistemul de
evacuare al motorului poate să permită intrarea monoxidului de carbon în sistemul de
încălzire al cabinei, posibil şi prin geamuri deschise sau spărturi, fisuri. Pentru a reduce
cantitatea de monoxid de carbon care ar putea intra în cabină, aerul prospăt ar trebui să fie
folosit în combinaţie cu sistemul de încălzire.
În cazul semnalării acestor simptome, pilotul trebuie să asigure ventilaţia cabinei prin
deschiderea ferestrelor de aerisire şi să recurgă la folosirea măştii de oxigen.
Intoxicaţia cu monoxid de carbon, se poate produce din cauza gazelor de la eşapament
sau chiar a fumului excesiv de ţigară.
Simptomele intoxicaţiei cu monoxid de carbon:
– dureri de cap, ameţeală, greaţă;
– percepţie distorsionată;
– capacitate de analiză alterată;
– personalitate schimbată;
– memorie afectată;
– rată de respiraţie scăzută;
– slăbirea tonusului muscular;
– convulsii;
– comă, şi eventual, deces.
Barotrauma cavităţii nazale secundare
O altă tulburare cauzată de influenţa factorilor externi este barotrauma cavităţilor nazale
secundare, care constă într-o suferinţă în timpul zborului a sinusurilor feţei – îndeosebi a
celor frontale – care în mod normal sunt pline cu aer şi în intercomunicare cu exteriorul,
prin intermediul unor mici orificii din preajma coanelor nazale superioare. Aceste goluri,
pline cu aer, din interiorul oaselor frontale şi al oaselor maxilare superioare – sinusurile
frontale şi maxilare – ajung la aceeaşi presiune atmosferică cu cea a altitudinii respective,
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 53
fără nici o intervenţie din partea noastră, fiindcă intercomunicarea lor cu exteriorul este
permanentă.
La oamenii sănătoşi, barotrauma cavităţilor nazale secundare nu are loc. Ea se întâlneşte
doar la cei cu inflamaţii acute sau cronice ale mucoasei nazale, sinuzite ori polipi,
afecţiuni care astupă orificiile de intercomunicare a sinusurilor feţei cu exteriorul, dând
loc în felul acesta la diferenţe barometrice ca urmare a variaţiei de altitudine. Această
tulburare se manifestă, după caz, cu dureri localizate în dreptul sinusurilor frontale ori
maxilare, dureri cu atât mai accentuate cu cât diferenţa de presiune barometrică dintre sol
şi altitudine este mai mare, îndeosebi la decolare şi în timpul zborului, dureri care
încetează la câtva timp de la aterizare.
Prevenirea şi tratamentul acestei barotraume constă în deschiderea orificiilor de
intercomunicare ale sinusurilor feţei cu exteriorul, pentru echilibrarea presiunii aerului.
Cum închiderea patologică a acestor orificii este datorată în mare majoritate congestiei şi
inflamării mucoasei nazale, tratamentul se face prin administrarea – sub formă de picături
în nas, de medicamente anticongestive şi antiinflamatorii în stare lichidă, la bord, şi de
aerosoli cu antibiotice la sol. Se mai recomandă repaus, căldură locală şi antinevralgice
energice, toate acestea administrate chiar înainte de decolare.
Un alt efect al zborului la înălţimi mari este dat de gazele din interiorul organismului, ca
de exemplu cele din stomac, intestine, sinusuri, urechea internă, dinţi cariaţi, care tind să
iasă din corp pe masură ce presiunea scade. Aceste gaze pot fi eliberate în atmosferă, fără
probleme, sau pot fi captive şi dau dureri, cunoscute sub denumirea de barotraumă.
Nevralgia dentară
Durerile de dinţi şi de măsele nu au o legatură directă cu condiţiile deosebite,
meteorologice, din timpul zborului, dar constituie totuşi o afecţiune foarte supărătoare şi
frecvent întâlnită, îndeosebi în anotimpurile cu mari variaţii de macroclimat, cu umezeală
şi puternici curenţi de aer rece.
Durerile de dinţi sunt mai frecvente la urcare şi sunt datorate inflamaţiei pulpei dentare,
cariilor dentare avansate, plombelor căzute şi netratate, gangrenelor pulpare, precum şi
resturilor de rădăcini dentare.
Prevenirea şi tratamentul nevralgiilor dentare constau, la sol, în repararea danturii, iar în
timpul zborului – în administrarea de antinevralgice energetice cu efect de durată ori
repetate în caz de nevoie.
Flatuozitatea de înălţime
Tulburarea cunoscută sub această denumire se manifestă printr-o stare de suferinţă a unor
organe digestive – stomac şi intestine – mai ales a intestinului gros. Aceste organe
cavitare conţin alimente şi băuturi ingerate. În timpul decolării şi luării înălţimii de zbor,
odată cu mărirea altitudinii, scade presiunea atmosferică, ceea ce crează o diferenţă de
presiune între aerul exterior şi gazele organelor cavitale, adică apare o suprapresiune în
stomac şi intestine, care tinde să se echilibreze cu cea exterioară în mod spontan,
evacuându-se surplusul de gaze în exterior, prin eructaţii gazoase (râgâieli) şi emiteri
anale de gaze flatulente (vânturi).
Suprapresiunea gazelor din stomac şi intestin, în timpul zborului, dă senzaţii de tensiune
în abdomen, de balonare, greutate respiratorie prin împingerea în sus a diafragmei,
presând – totodată – şi cordul, datorită distensiei stomacale, iar distensia intestinală mai
adaugă şi colicile abdominale (dureri de burtă), senzaţie iminentă de defecare.
Prevenirea şi tratamentul flatuozităţii de înălţime se asigură printr-un regim alimentar şi
hidric adecvat, fără alimente gazogene (fasole, ridichi), fără băuturi gazoase (sifon, sucuri
de fructe acidulate), asigurarea evacuării conţinutului intestinului gros înainte de
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 54
decolare, tratarea constipaţiei. Împotriva colicilor se recomandă evacuarea, la WC-ul
aeronavei, a gazelor flatulente şi a conţinutului intestinului gros, după care pasagerul va
sta culcat, cu comprese calde pe abdomen, în fotoliul său lăsat pe spate, cât mai aproape
de poziţia orizontală.
Algiile
Denumirea de algii înglobează diversele dureri care pot avea cauze diferite şi deci şi
tratamente diferite, aşa cum se arată în cele ce urmează:
a) durerile de cap şi de dinti. În general, aceste dureri se tratează cu antinevralgic, cu
sedative şi cu somnifere;
b) durerile în cutia toracică (piept). Aceste dureri necesită o intevenţie imediată, întrucât
pot fi date de angina pectorală sau de infarctul miocardic, al căror mod de manifestare
este descris în continuare:
– angina pectorală se manifestă prin dureri toracice bruşte, acute, mai ales după un
efort sau agitaţie, însoţite de senzaţia de obstrucţie toracică, de sufocare şi de arsuri în
spatele sternului (osul mediu al pieptului pe faţa sa posterioară), dureri ce iradiază
spre şi de-a lungul braţului stâng.
Tratamentul se realizează începând cu aşezarea bolnavului în poziţie jumătate şezând
(nu culcat) şi cu repaus absolut, i se oferă un păhăruţ cu o băutură alcoolică tare, i se
aplică aparatul cu mască de oxigen, i se administrează o tabletă de nitroglicerină sub
limbă (nu se înghite), recomandându-i-se bolnavului să înghită doar saliva în care
treptat se dizolvă tableta, pe care o va menţine sub limbă până la completa dizolvare.
– infarctul miocardic se manifestă prin dureri toracice precordiale – atât în mişcare, cât
şi în repaus – intense şi de durată, bolnavul fiind în stare de şoc, livid, chiar cu
pierderea cunoştinţei.
Tratamentul obligă la repaus absolut fizic şi psihic (fără agitaţie în jur, fiind deci
absolut necesară îndepărtarea curioşilor), se administrează antinevralgice şi se aplică
masca de oxigen.
c) durerile de abdomen (burtă). Aceste dureri pot fi determinate de afecţiuni ale
organelor digestive sau uro-genitale. Ele pot fi extrem de puternice şi bruşte, în care caz
se numesc colici – mai frecvente la ficat şi rinichi – spre deosebire de durerile abdominale
surde şi permanente, dintre care mai frecvente sunt cele de stomac, de intestine, durerile
apendicelui cecal sau durerile menstruale.
Tratamentul durerilor surde şi permanente abdominale obligă la repaus culcat, comprese
reci pe abdomen, cu interzicerea băuturilor şi a medicamentelor (în afară de cazul când
bolnavul îşi cunoaşte boala şi are la el medicamentul respectiv).
În cazul colicilor se recomandă repaus culcat, comprese calde în locurile dureroase (ficatsub
coaste, în dreapta, rinichi-lombe (sale), în stânga sau în dreapta, după caz, iar ca
medicaţie: spasmoverin.
În cazul durerilor menstruale, se aplică comprese calde pe abdomenul inferior în poziţia
culcat şi se administrează antinevralgice puternice, ca algocalmin sau spasmoverin.
Senzaţia de sufocare
Sufocarea este generată, mai ales, de maladia astmatică (astmul) – care se manifestă
permanent în afecţiunile cronice ale bronhiilor – şi de emfizemul pulmonar, care are ca
simptom principal respiraţia greoaie şi senzaţia de sufocare, de lipsă de aer.
Tratamentul, în ambele cazuri, indică poziţia jumătate şezând, repaus absolut cu
interzicerea vorbirii, eliberarea părţilor strânse de îmbrăcăminte şi aplicarea măştii cu
oxigen.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 55
Leşinul
Starea de leşin constă în pierderea subită a cunoştinţei, care începe cu tulburări ale
atenţiei, simţurilor, gândirii, cu anumite reacţii ale organelor interne, în special inimă şi
plămâni. Această stare de pierdere a cunoştinţei apare în urma accidentelor mari, a
şocurilor puternice, în timpul unor boli, ca: apolexie, comoţie cerebrală, epilepsie, boli de
inimă, diabet, ca şi în urma unor situaţii speciale anormale, ca: înec, ştrangulaţie,
electrocutare, otrăviri.
Tratamentul lipotimiei (leşinului) este variat ca atitudine medicală şi medicatie, în
funcţie de cauzele care l-au provocat, precum şi de etapa bolii respective şi trebuie
adaptat după caz. Pentru aceasta, în primul rând, se îndepărtează cauzele majore, ca:
oprirea hemoragiei, îndepărtarea corpurilor străine din căile respiratorii, întreruperea
curentului electric etc.
Aşezarea bolnavului se impune a fi diferită, dupa caz. Dacă faţa bolnavului este de
culoare roşie sau învineţită, se aşează în poziţie jumătate şezând, pentru a se micşora
cantitatea de sânge arterial sau venos care dă culoarea roşie a feţei. Dacă culoarea feţei
este palidă, galbenă, bolnavul se aşează culcat pe spate, cu picioarele ceva mai sus, pentru
a mări cantitatea de sânge la cap, în lipsa căruia apare culoarea palidă a feţei. În caz de
convulsii (contracturi puternice ale marilor grupe musculare, ca în epilepsie, numită
popular “boala copiilor”), nu se schimbă poziţia corpului celui leşinat, i se aşează doar
ceva moale sub cap pentru a i-l aduce în prelungirea corpului, în felul acesta facilitând
poziţia normală de respiraţie: se îndepărtează obiectele de care s-ar lovi bolnavul sau pe
care ar putea să le răstoarne, i se introduce o batistă ghemuită între dinţi, pentru a nu-şi
muşca limba şi pentru a nu-şi sfărâma dinţii prin contractura puternică a muşchilor
maseteri (masticatori) ai obrazului.
În oricare caz de leşin, pentru a uşura respiraţia, căile respiratorii trebuie să fie libere,
ceea ce se realizează prin: desfacerea îmbrăcămintei la gât, la piept, la mijloc (guler,
sutien, centură, chiloţi), îndepărtarea cu un tampon de vată a mucozităţilor din gură, din
faringe şi din nas, îndepărtarea eventualelor corpuri străine din gură (dantura artificială),
tragerea limbii, apucând-o cu un tifon sau cu o batistă (astfel alunecă din mână), de partea
stângă a laringelui, deplasarea în jos a maxilarului inferior, pentru a-i menţine gura
deschisă, mişcarea ritmică a limbii, trăgând de ea de 20 de ori pe minut, în ritmul
respiraţiei normale, ţinerea capului aplecat spre umărul stâng.
În acelaşi timp, i se asigură bolnavului aer proaspăt prin tubul de aer ventilator, i se
aşează masca de oxigen ori i se face respiraţie artificială.
Pentru creşterea tensiunii arteriale, care este scăzută în caz de paloare a feţei, se
procedează astfel: se stropeşte faţa cu apă rece sau cu sifon de la gheaţă, se freacă
(masează) extremităţile (mâini, picioare), pentru a le încălzi, se insuflă vapori de amoniac
sau de parfum tare, se practică un masaj uşor al inimii, prin lovituri uşoare cu palma în
regiunea precordială, într-un ritm de 60 de lovituri pe minut, urmărind secundarul
ceasului.
Somnul
O lipsă de somn profund, odihnitor poate să ducă la apariţia oboselii, de aceea somnul de
acest tip este foarte important înainte de zbor. A fi obosit este diferit faţă de a fi
somnoros, existând o zonă în care oboseala puternică ajunge în punctul în care sarcinile
pe timp îndelungat nu mai sunt îndeplinite corespunzator. Oboseala este dăunătoare
pentru piloţi. Un zbor în sine poate fi obositor pentru un pilot expus la factori de stres ca
vibraţiile, zgomotul, lipsa de oxigen, temperaturi extreme, uscăciune, probleme de
navigaţie, vreme proastă, probleme tehnice, dificultati cu pasagerii, etc.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 56
Efectele adiţionale ale lipsei de somn, dereglarea ritmului organismului, oboseala au
efecte periculoase asupra sănătăţii unei persoane.
Scopul somnului
copul somnului este de a revitaliza corpul şi creierul în pregatirea activităţilor zilnice. O
persoană normală doarme 8 ore pentru a se pregăti de 16 ore de activitate, cu alte cuvinte,
o oră de somn va da un credit de două ore de activitate.
Strategii pentru un somn odihnitor
Iată câteva măsuri pentru a avea un somn odihnitor:
– Dormiţi într-un pat confortabil şi într-o camera întunecoasă şi liniştită. Întunericul şi
liniştea favorizează somnul, în timp ce lumina şi zgomotul au un efect opus.
Menţineţi o temperatură plăcută şi, dacă este posibil, puţin aer proaspăt este util;
– Încercaţi să aveţi un orar de somn regulat. Trebuie să devină un obiciei culcarea la
aceeaşi oră noaptea pentru ca după 8 ore de somn să vă treziţi reîmprospătat;
– Menţineţi-vă în formă, hrăniţi-vă bine, mergeţi la culcare obosiţi, dar nu foarte
obosiţi.Un corp care este bine antrenat şi cu o dietă sănătoasă se va comporta bine nu
numai în starea de veghe dar şi în cea de somn.
– Înainte de culcare, lăsaţi grijile zilnice la o parte dacă vreţi să aveţi un somn bun. O
lectură uşoară sau ascultarea unor melodii va poate relaxa în acest scop.
Dereglarea somnului
Insomnia este incapacitatea de a dormi sau de a nu avea un somn odihnitor. Există mai
multe tipuri de insomnie. Cea mai cunoscută este insomnia „nervoasă”. Foarte mulţi trec
prin experienţa acestui tip de insomnie, în special înaintea unor examene sau a unui test în
zbor. Insomnia nervoasă poate să deregleze somnul pentru o noapte, două, deseori mai
puţin decât crede persoana afectată. Nu este o problemă gravă, iar recuperarea se face
rapid după orice activitate care dă oboseală sau surmenaj. Insomnia acută sau de scurtă
durată, care rezultă din stres sau o afecţiune, nu dereglează bioritmul corpului, iar după
câteva zile de la înlăturarea cauzei, refacerea este completă. Insomnia cronică este un alt
fenomen deoarece, persoana este incapabilă să obţina un somn odihnitor pentru perioade
mari, săptămâni, luni, din cauza stresului îndelungat nerezolvat sau din cauza unor boli.
Aceasta privare de somn pe termen lung necesită o consultare medicală.
Alte dereglări de somn, în afară de insomnia cronică, ce necesită consult medical, sunt
cauzate de incapabilitatea de a sta treaz, după ore îndelungate de somn şi de problemele
de respiraţie din timpul somnului (sforăit puternic sau respiraţie îngreunată).
Medicatia pentru somn
Medicamentele folosite pentru somn se numesc hipnotice. Unele pot ajuta la obţinerea
unui somn odihnitor, dar pot avea efecte secundare periculoase care afectează negativ
abilităţile şi performanţele unui pilot. Acestea nu trebuie utilizate fără recomandarea unui
medic specialist de aviaţie.
Piloţii trebuie să fie atenţi în utilizarea unei medicaţii care poate avea efecte secundare ce
afectează negativ abilitatile şi performanţele lor în timpul zborului. Deci, atentie la
utilizarea medicamentelor împotriva durerilor, răcelii, antihistaminicelor pentru
combaterea gripei, antibioticelor pentru combaterea infecţiilor, a tabletelor pentru stomac
sau pentru combaterea infecţiiilor gastrointestinale.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 57
Etapele somnului
Natura somnului nu este aceeaşi pe durata acestuia. Din experienţă, se ştie că este o
diferenţă între trezirea dintr-un somn profund (când durează ceva timp până ajungem în
stadiul de constienţă) şi trezirea într-o fază incipientă a somnului. De asemenea, în primul
rând o trezire naturală diferă de cea în care suntem în stare de semiconştienţă atunci când
gândurile apar, ochii se mişcă sub pleoapele închise, somnul profund inducând o stare de
relaxare totală, atât mentală cât şi fizică.
După ce alunecaţi din starea de veghe în cea de somn, vă scufundaţi în cele patru etape
ale somnului profund, unde rămâneţi o perioadă de timp, de unde vă ridicaţi pentru una
sau două etape, chiar săriţi peste ele, ca mai apoi să intraţi în somnul cel mai profund.
Acest lucru se întâmplă într-o serie de cicluri de circa 90 min. fiecare. Pe durata unei
nopţi obişnuite, parcurgeti patru sau cinci cicluri, fiecare puţin diferit de cel anterior, cu
unele stadii lipsă pentru un timp mai mic sau mai mare. Aşa cum se vede în fig.
„Perioadele de somn”, stadiul 4 de somn foarte profund este predominant în primele
cicluri mai mult decât în ultimele. Adesea, după ce vă ridicaţi dintr-un stadiu incipient de
somn şi cădeţi în somnul profund, sau treceţi în starea de trezire, vă aflaţi sub influenţa
unui tip de somn total diferit, cunoscut ca somn REM (rapid eye movement – mişcare
rapidă a ochiului). Acesta este atât de diferit încât cele patru stadii se mai numesc somn
non-REM. Etapele 1–4 de somn non-REM au unde electrice de joasă frecvenţă în creier
(referire la unde lungi de somn) în timp ce, în timpul somnului REM apar unde de înaltă
frecvenţă care sunt scurte.
Somnul REM mai este denumit şi somn paradoxal deoarece, în timpul acestuia, chiar
dacă muşchii sunt foarte relaxaţi, activitatea cerebrală este similară cu cea din starea de
conştienţă.
Fig : Perioadele de somn
Etapele 1–4 de somn non-REM revitalizează corpul, de aceea, este necesar după o
activitate fizică extenuantă, în timp ce somnul REM reface creierul după o activitate
mentală solicitantă. În timpul unei periode lungi de somn, aceste două tipuri alternează de
aşa manieră încât şi corpul şi creierul beneficiază de revitalizarea necesară. Somnul de
tip REM se instalează în primele 90 min. de somn, de aceea este important să nu îl
perturbăm pentru a avea o refacere a creierului. Trezirea bruscă sau consumul anticipat
de alcool, droguri şi stresul îl pot afecta.
Tipurile de somn
Acestea diferă de la individ la individ în funcţie de durata şi ora de culcare. Nevoia de
somn diferă şi cu vârsta, astfel, o persoană mai în vârstă are nevoie de mai puţine ore de
somn, dar regulat; acest lucru este un obstacol pentru piloţii în vârstă care sunt implicaţi
în operaţiuni de zbor internaţionale, lungi, cu traversarea fuselor orare. Operaţiunile care
se desfăşoară ziua, mai aproape de casă, sunt mai bune din punct de vedere al somnului.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 58
Somnul normal. În general, avem nevoie de 8 ore de somn pe zi (24 ore), unele persoane
de 10 ore, altele numai de 6 ore.Unele persoane preferă să se culce mai devreme şi să se
trezească la ivitul zorilor, altele la miezul nopţii şi să trezească mai tarziu. Oricum,
excesul de somn peste cele 8 ore care sunt suficiente, nu este bun, iar organismul nu prea
vrea să treacă peste acesta limită. Se mai spune că o oră de somn profund este bună
pentru două ore de activitate. De aceea, 8 ore de somn sunt suficiente pentru 16 ore de
activitate, după care se instalează oboseala şi nevoia de somn. Dacă depaşiţi perioada
activă, intraţi în ceea ce se numeste deficit de somn.
Fig: una oră de somn profund = două ore de activitate
Somnul mai scurt decât cel normal. Dacă vă treziţi după numai patru ore de somn, veţi
avea la dispozitie numai opt ore de activitate normală, după care veţi deveni obosit.
Activitatea prelungită după acest număr de ore va duce la performanţe slabe. Dacă
încercaţi să vă recuperaţi forţele cu un somn după-amaiză, acesta nu va fi la fel de
odihnitor ca cel de opt ore noaptea. Cu o asfel de aţipeală există riscul de a va scufunda
într-un somn profund şi să nu vă treziţi decât atunci când, în mod normal ciclul de somn
se reia, astfel ca veţi fi la fel de obosiţi.
Fig. Somnul scurt
Somnul de rutină neregulat. Pentru o persoană cu un stil de viaţă ordonat, nevoia de somn
şi abilitatea de a dormi coincid, iar mersul la culcare este ceva natural. Acest lucru este
obişnuit pentru cei care lucrează ziua sau numai noaptea, dar al căror organism s-a
adaptat la acest ritm de lucru. Pentru cei care lucrează neregulat pe timpul noptii, de
exemplu un pilot care trebuie să zboare sporadic noaptea, chiar dacă s-a odihnit dupăamiază,
deşi nu există simptome negative, după miezul nopţii pot apărea semne de
oboseală. Este aceeaşi situaţie cu cea a”petrecerii” nocturne. Nevoia de somn apare
inevitabil, astfel că aţipelile de scurtă durată sunt ajutătoare după orele de activitate.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 59
Ritmul biologic
Ritmul regulat somn/veghe de 8/16 ore este unul din ritmurile organismului, astfel că mai
avem ritmul temperaturii interne a corpului, ritmul digestiv, sau ritmul zi /noapte. Toate
acestea au o frecvenţă de aproximativ 24 ore şi sunt asociate ritmului circadian (din
latină, circa- aproximativ, dies- zi). Sunt multe ritmuri circadiene diferite şi interconectate
între ele. Schimbarea rapidă a zonelor geografice într-un zbor care trece peste mai multe
fuse orare va afecta în primul rând ritmul somn/veghe şi mai puţin ritmul de temperatură
a corpului, care se meţine ziua la o anumită valoare şi scade noaptea.
Ritmul somn/veghe pare ca are o anvergura mai mare de 24 ore, aproape de 25 – 26 ore,
dar este readus la 24 ore rapid de succesiunea zi/noapte sau cum o numesc germanii,
zeitgebers, (adică timp dat pentru durata unei zile). Zeitgebers tipic este dat de perioada
dintre răsăritul şi apusul soarelui. În acest timp organismul ştie ce are de făcut atât în plan
intern cât şi extern. Fiecare persoană are zeitgeberg-ul ei, totul depinzând de soare.
Răsăritul acestuia ne aduce în starea de veghe, iar apusul acestuia ne reaminteşte că
trebuie să dormim. Lungimea naturală a ciclului somn/veghe poate fi observată în figura
următoare, la o persoana plasată într-o camera întunecoasă şi fără repere de timp.
Cei care traiesc la latitudini mici trebuie să facă faţă pierderii soarelui ca reper, vara fiind
lumina continuă iar iarna noapte continuă. Nivelele de stres, ritmul de somn şi oboseala
pot să afecteze populaţia din zonă.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 60
Contraindicaţiile zborului din punct de vedere medical
Organismul sănătos, aşa cum am văzut din capitolele precedente, se adaptează la
condiţiile din timpul zborului, variate faţă de cele de la sol. În cazul unor anumite boli
zborul este contraindicat, fiindcă organismul bolnav pierde, total sau parţial, posibilităţile
de adaptare la noile condiţii de funcţionare la bordul avionului, variate după caz, la
decolare, ascensiune, zbor plan, coborâre şi aterizare.
Contraindicaţii majore se impun în cazul unor boli, precum şi în anumite stări
fiziologice, legate de sarcină (după luna a opta) şi de vârsta înaintată (cu eficienţă redusă
a organelor).
Sunt contraindicate, la permiterea zborului, următoarele boli:
– bolile respiratorii ca: bronsiectazia pulmonară, congestia pulmonară, pneumonia,
emfizemul pulmonar, bronşita cronică, pleurita, pneumotoraxul, stările acute,
inflamatorii şi hipertrofice faringiene (care afectează trompa lui Eustache);
– bolile cardiovasculare (de inimă şi de circulaţie sanguină), ca: infarctul cardiac cu o
vechime mai mică de 12 luni, accesele de angină pectorală, hipertensiunea arterială
mare, anomaliile cardiace congenitale ori câştigate, boli ale valvulelor cardiace;
– bolile tubului digestiv, ca: ulcerele active gastrice, gastroduodenale sau duodenale,
admiţându-se transportul aeros doar după două luni de la vindecare sau cel putin zece
zile de la operaţiile chirurgicale pe tubul digestiv, diabetul necompensat, bolile de
ficat;
– bolile nervoase, ca: epilepsia, schizofrenia, psihastenia gravă;
– bolile contagioase, de orice natură şi în orice fază.
Este recomandabil ca, înainte de zbor, bolnavii să întrebe pe medicii lor curanţi dacă
starea prezentă a bolii lor le permite să nu folosească aerotransportul.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 61
PARTEA a II-a
NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE
Procesul de informare
Desfăşurarea activităţii şi respectiv comportamentul individual de pilotaj se bazează pe
informaţie. De altminteri, nici nu se poate concepe un proces de reglare în sfera utilizării
unei informaţii adecvate şi suficiente din punct de vedere cantitativ. Componenta senzorială
are tocmai rolul de a selecta şi recolta informaţii utile pentru elaborarea şi efectuarea
operaţiilor sau acţiunilor reglatoare.
Clasele de semnale sunt:
– mesaje prin care se exprimă pilotul, respectiv sarcina-obiectiv sau scopul pe care îl are
de atins;
– instrucţiuni referitoare la condiţiile în care trebuie atins scopul (traseul cel mai
convenabil, înălţimea, timpul de zbor etc.);
– starea şi modul de funcţionare în ansamblu a aeronavei;
– semnalele pe care le generează ambianţa generală de fond şi care sunt extrem de variate,
după conţinutul informaţional şi după semnificaţie (semnale ce derivă din fenomene
meteo, lumina soarelui, ceaţa, înnourările, precipitaţiile, precum şi traficul în zona de
zbor);
– în al doilea rind percepţia omului de la manşă este mereu bombardată cu semnale noi
care reprezintă succesiunea caleidoscopică a elementelor din zona pe care o parcurgem.
Cercetările psihologice au arătat că oboseala neuropsihică este favorizată mai curând de
amdianţa monotonă, săracă în stimuli, decât una variată, atrăgătoare ca peisaj (repere pe sol).
Din cele arătate mai sus rezultă că activitatea de pilotaj, condiţionată şi susţinută de o mare
diversitate de surse informaţionale are o accentuată componentă senzorială. În cursul ei sunt
solicitaţi aproape toţi analizorii omului( vizual, tactil, propioceptiv, kinestezic, auditiv,
olfactiv, visceral, etc.).
Concepte ale senzaţiilor
O altă etapă a procesului de însuşire a cunoştinţelor noi de către elevi este înţelegerea şi
generalizarea materialului nou.
Cunoaşterea senzorială, cunoaşterea prin percepţii şi reprezentări este necesară şi folositoare
pentru orientarea omului în mediul înconjurător, dar ea nu este suficientă pentru a realiza o
cunoaştere mai adâncă a realităţii. Datele obţinute prin cunoaşterea senzorială sunt
prelucrate cu ajutorul gândirii – proces cercetat de psihologie – realizandu-se astfel o
cunoaştere raţională a realităţii.
Prin însuşirea corectă a noţiunilor, elevii pot stăpâni cu uşurinţă materialul bogat, divers,
variat oferit de percepţii şi reprezentări, se pot orienta mai usor în realitate, pot adopta o
atitudine creatoare în activitatea lor, întrucât noţiunile reflectă ceea ce este esenţial şi general
pentru o clasă de obiecte şi fenomene.
În procesul de învăţământ însuşirea noilor noţiuni de către elevi poate fi realizată pe două
căi:
– inductiv. Percepţiile şi reprezentările despre o clasă de obiecte asemănătoare sunt
comparate pentru a se putea stabili asemănările şi deosebirile între ele, se abstrage apoi
ceea ce este comun şi esenţial şi se generalizează notele esenţiale fixându-le în noţiuni,
definiţii;
– deductiv. Se prezintă noţiunea nouă sau definiţia, ilustrând-o apoi cu fapte, cu exemple.
Fixarea cunoştinţelor se realizează prin mai multe mijloace. Dintre acestea cel mai des
folosit este repetiţia. Prin repetiţie legăturile nervoase temporare formate în scoarţa cerebrală
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 62
cu prilejul însuşirii noilor cunoştinţe sunt întărite. Un alt mijloc care contribuie la fixarea şi
consolidarea cunoştinţelor este aplicarea acestora în practică. după ce a fost însuşită o
definiţie, o lege, este necesar ca elevii să le aplice la cazuri noi, să explice noi fenomene prin
legea ştiinţifică însuşită.
Formarea priceperilor şi deprinderilor constituie o altă etapă în procesul de însuşire a
cunoştinţelor de către elevi. Această etapă şi cea a fixării cunoştinţelor sunt strâns legate şi
asigură împreună posibilitatea de aplicare în practică a cunoştinţelor.
Percepţia cognitivă
O primă etapă în procesul însuşirii cunoştinţelor de către elevi este perceperea activă a
materialului de studiat. Cu ajutorul simţurilor, omul cunoaşte diferitele calităţi ale obiectelor
şi fenomenelor.
Percepţia obiectelor este baza cunoaşterii lor. Percepţia are un caracter activ, persoana care
percepe îşi îndreaptă atenţia mai mult asupra unor aspecte ale obiectului respectiv, selectează
impresiile pe care le primeşte de la acest obiect, conform dorinţelor şi intereselor sale,
conform scopului urmărit.
Percepţia unui material nou este mai clară şi mai precisă dacă se sprijină pe unele cunoştinţe
dobândite anterior despre acel material sau dacă elevul are de acum o experienţă acumulată
în legătură cu ele.
Experienţa anterioară a elevilor exercită o influenţă puternică asupra preciziei percepţiei,
asupra înţelegerii materialului nou. Pentru a pregăti pe elevi ca să perceapă activ noul
material instructorul organizează “convorbiri introductive”, actualizând acele reprezentări
care îi ajută să perceapă mai clar sau le starneşte interes şi curiozitate pentru materialul care
va fi prezentat.
Trebuie reţinut însă faptul că în procesul de învăţământ nu este totdeauna posibil şi nu este
totdeauna necesar să se pornească de la percepţii, de la contactul direct cu obiectele şi
fenomenele. Adesea elevii îşi însuşesc cunoştinţele despre fenomene geografice,
aeronautice, etc., pe baza explicatiilor date de către instructor sau pe baza lecturii din manual
şi din alte cărţi.
Aşteptarea
Nici o activitate, deci nici cea de pilotaj nu se poate desfăşura cu randament optim, dacă nu
se apelează la experienţa anterioară, atât în forma structurilor informaţionale (imagini –
reprezentări, cunostinţe etc.), cât şi în cea a schemelor operaţional-executive. Pilotul face uz
în fiecare secvenţă de elementele informaţional-instrumentale specifice, elaborate şi învaţăte
anterior.
Asadar în reglarea comportamentului de pilotaj, memoria devine o componentă absolut
indispensabilă.
Memoria se defineşte ca procesul de reflectare a experienţei acumulate anterior, care asigură
continuitatea în timp a conştiinţei propriei identităţi şi face posibilă raportarea la trecut,
folosirea achiziţiilor dobândite în vederea rezolvării mai eficiente a sarcinilor actuale.
O informaţie nou recepţionată nu se fixează imediat, ci trebuie să poposească un timp (până
la maximum 10 minute), necesar înregistrării pe suportul bioelectric.
Dacă în decursul acestui interval acţionează un nou stimul sau un factor perturbator (zgomot,
traumatism cerebral etc.), informaţia respectivă se sterge.
Procesul mnezic parcurge în dinamica sa trei faze principale:
– întipărirea sau fixarea (memorarea);
– păstrarea;
– reactualizarea.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 63
Fixarea sau memorarea constă dintr-un ansamblu de operaţii de transformare şi codificare
succesivă a informaţiei sau experienţei prezente în elemente psihice interne stabile (imagini,
scheme şi programe motorii, stări emoţional afective şi motivaţionale), relativ independente
de timp şi înregistrarea lor în mecanismele păstrătoare de lungă durată.
Durata acestei faze depinde de următorii factori;
a. volumul general al materialului sau informaţiei ce trebuie memorate;
b. natura sau forma de prezentare a materialului (obiecte, imagini, scheme, cifre, cuvinte,
etc.). In principiu: cu cât un material este mai concret, mai intuitiv, cu atât se memorează
mai uşor, mai repede, şi invers.
c. structura internă a materialului (bine organizat şi sistematizat, slab organizat şi
sistematizat sau neorganizat). Cu cât materialul este mai bine organizat şi sistematizat,
cu atât memorarea lui devine mai uşoară.
d. importanţa sau semnificaţia materialului pentru cei care îl învaţă. Un material care
reprezintă o importanţă deosebită pentru satisfacerea unor interese concrete se fixează
incomparabil mai repede decât unul indiferent.
e. posibilitatea subiectului de a efectua acţiuni şi transformări concrete asupra materialului
favorizează memorarea.
f. labilitatea sistemului nervos al celui care memorează. Tipul labil memorează mai repede
decât tipul inert.
g. starea funcţională a celui care memorează (sănătos sau suferind, obosit sau odihnit).
h. prezenţa sau absenţa intenţiei de a memora (memorarea intenţionată este mai eficientă
decât cea neintenţionată). Fixarea unui material bogat necesită mai multe repetiţii. În
afară de lungimea materialului, numărul acestor repetiţii variază în funcţie şi de factorii
mentionaţi mai sus.
Pentru a deveni eficiente, repetiţiile trebuie să îndeplinească două condiţii:
– să fie eşalonate la intervale optime de timp şi distribuite raţional pe diferite perioade (un
număr mai mare la începutul procesului de învăţare şi mai mic către sfârşit).
– să nu fie monotone, adică să introducă anumite variaţii care să stimuleze interesul şi
atenţia subiectului.
Păstrarea se exprimă în durata în decursul careia materialul odata memorat, se menţine la un
nivel de funcţionalitate satisfăcător în mecanismele interne ale memoriei. Lungimea acestei
durate variază pentru diferite conţinuturi ale experienţei în limite foarte mari – de la câteva
minute până la sfârşitul vieţii. Păstrarea se referă nu numai la durată, ci şi la posibilitatea de
a reproduce complet şi corect materialul stocat. În principiu se spune că o memorie este cu
atât mai bună, cu cât păstrează mai corect materialul memorat.
Reactualizarea reprezintă procesul de punere în funcţiune a conţinuturilor şi structurilor
operatorii ale experienţei elaborate anterior.
Anticiparea
În structura oricărei activităţi, pe lângă verigile, operaţiile şi acţiunile orientate nemijlocit în
direcţia rezolvării sarcinilor specifice şi obţinerii performanţelor scontate, se include şi o
componentă evalutivă. Aceasta constitue o dimensiune globală a personalităţii.
Componenta evaluativă defineşte specificul raportării la sine şi al atitudinii faţă de sine, şi
specificul raportării la propria activitate, la propriul mod de comportare şi al atitudinii faţă
de propria activitate.
Luată analitic, componenta evaluativă cuprinde elementele cognitive (informări, operaţii de
măsurare, comparare, clasificare, decizie, etc.), elemente motivaţionale (semnificaţia
diferitelor mobiluri posibile ale activitătii, ierarhizării valorice a motivelor), afective
(selectări afective a evenimentelor, rezultatelor acţiunilor efectuate, amplificatori sau
tonalizatori afectivi, depresori afectivi etc.), volitive (spiritul şi curajul răspunderii,
hotărârea, fermitatea, etc.).
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 64
Transpusă în planul activităţii, componenta evaluativă parcurge următoarele etape:
– elaborarea şi stocarea etalonului rezultatului final;
– elaborarea şi stocarea indicatorilor de ordin cantitativ şi calitativ ai rezultatului etalon;
– înregistrarea rezultatelor parţiale şi aprecierea lor din perspectiva rezultatului finaletalon;
– introducerea corecţiilor ce se impun după sesizarea unor deviaţii;
– înregistrarea rezultatului obţinut (mai bun decât cel planificat, corespunde cu cel
planificat, mai slab decât cel planificat) şi asupra comportamentului prin care s-a ajuns la
rezultatul dat.
Obisnuinţe
Formarea priceperilor şi deprinderilor constituie o altă etapă în procesul de însuşire a
cunoştinţelor de către elevi. Această etapă şi cea a fixării cunoştinţelor sunt strâns legate şi
asigură împreună posibilitatea de aplicare în practică a cunoştinţelor.
Prin exerciţiu se înţelege executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni. Cu ajutorul
exerciţiilor elevii îşi fixează mai bine cunostinţele însuşite, îşi formează priceperi şi
deprinderi de tot felul şi prin aceasta îşi creează posibilităţi de dezvoltare ulterioară.
La început se explică elevilor scopul exerciţiului pe care îl vor efectua, apoi li se arată şi li se
explică operaţia respectivă. Primele exerciţii pe care le fac elevii pentru a se familiariza cu
operaţia demonstrată de instructor se numesc exerciţii introductive sau de antrenament. În
cadrul lor elevii repetă de câteva ori modul de a efectua operaţia respectivă. Elevii execută
apoi operaţia respectivă de mai multe ori, în mod independent, dar supravegheaţi de
instructor, căutând să se apropie cât mai mult de modelul arătat de el. Aceste exerciţii
asigură formarea deprinderilor. Ele se numesc exerciţii de bază. La început asemenea
exerciţii cuprind şi erori. Este necesar ca elevii să fie supravegheaţi, îndrumaţi şi ajutaţi ca să
elimine erorile iniţiale şi să-şi formeze deprinderi corecte. Corectarea unei deprinderi greşite
este adesea mai dificilă decât formarea unei deprinderi noi.
Pentru menţinerea deprinderilor formate şi pentru preîntâmpinarea slăbirii lor este necesar ca
în lecţiile următoare, odată cu efectuarea exerciţiilor pentru formarea de noi priceperi şi
deprinderi, să se urmărească şi întărirea deprinderilor formate anterior.
Folosirea cu succes a exerciţiilor este condiţionată de respectarea anumitor cerinţe:
– la baza exerciţiului trebuie să stea idei clare, însuşite în mod conştient. Dacă elevul
lucrează mecanic, fără să-şi dea seama de regula pe care o aplică, exerciţiul nu-şi atinge
scopul.
– exerciţiile să fie variate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi forma lor. Varietatea
exerciţiilor este necesară pentru a cultiva capacitatea elevilor de a aplica un principiu sau
o regulă în cazuri cât mai diverse, pentru a le spori treptat spiritul de independenţă în
muncă, a le menţine interesul şi atenţia în timpul acesteia.
– exerciţiile să fie gradate. Fiecare deprindere nouă trebuie încadrată în sistemul
deprinderilor formate anterior.
– exerciţiile trebuie să aibă o continuitate şi o durată care să asigure formarea priceperilor
şi deprinderilor. Dacă numărul lor este prea mic nu se asigură formarea acestora. La
început va trebui ca exerciţiile să fie mai dese, iar după formarea şi consolidarea
deprinderilor şi priceperilor, numărul va scădea.
Exerciţiul se foloseşte numai după ce, în prealabil, prin intermediul celorlalte metode mai
sus amintite s-a realizat, însuşirea conştientă a cunostinţelor. În continuare pentru fixare se
poate organiza repetarea şi se poate efectua exerciţiul, care dă posibilitatea instructorului să
constate şi eventualele goluri şi insuficienţe în cunostinţele şi deprinderile fiecărui elev.
Pentru deprinderea unei acţiuni este necesar să se înceapă cu formarea unor componente ale
ei, mai simple, usoare. Oricât de simplă ar fi la început acţiunea respectivă, elevul o
îndeplineşte cu efort, efectuând multe mişcări în plus. Repetând însă de mai multe ori
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 65
aceeaşi operaţie, sub controlul instructorului, se elimină treptat aceste mişcări de prisos,
efortul canalizandu-se în mişcarea minii şi în coordonarea ei, sub controlul analizorului
vizual şi a celui auditiv.
Sistemul central de decizie
Întrucât în dinamica activităţii de pilotaj cele mai importante sunt percepţia, motricitatea şi
atenţia, există tendinţa de a trece pe plan secundar componenta intelectivă – nivelul de
inteligenţă şi gândirea.
Cu cât componenta intelectivă se situează pe o treaptă calitativă mai înaltă, cu atât ieşirea din
situaţiile critice va fi mai rapidă şi mai adecvată (corectă). Individul dotat cu o inteligenţă la
limită sau sub limită nu va face faţă unor asemenea situaţii, îşi va pierde capul şi va comite
erori grave în manevrarea aeronavei.
Prin specificul lor, sarcinile în activitatea de pilotaj, reclamă aproape în permanenţă
inteligenţa.
În sfârşit, inteligenţa nu este numai un mecanism interpretativ-rezolutiv, ci şi unul regulator.
Ea coordonează în funcţie de specificul şi semnificaţia situaţiilor obiective, elementele
motivaţionale, afective şi motorii în acte comportamentale finaliste, moderând şi frânând
tendinţele şi reacţiile impulsive.
Foarte frecvent, în activitatea de pilotaj sunt solicitate mecanismele de decizie, care se
subordonează strucutral tot gândirii. Funcţia deciziei este solicitată de sarcinile cu caracter
alternativ, de alegere. Ele privesc pe de o parte, momentul de efectuare a unei acţiuni
(manevre) iar pe de altă parte varianta de acţiune.
Procesarea informaţiei se petrece în sistemul nervos, constituit din creier şi măduva
spinării care formează sistemul nervos central, răspunzător de activitatea integrată a
tuturor nervilor din organism. Celulule nervoase periferice formează sistemul nervos
periferic. Nivelurile înalte de decizie, de ex. deciziile conştiente, care necesită evaluare,
sunt facute în creier, care este aşa numitul sediu al inteligenţei noastre.
Nervii individuali pot fi asemanaţi cu liniile telefonice, care transmit mesajele de la şi
spre creier. Este mai mult decât schimbul de mesaje dintr-o centrala telefonică, fiind mai
aproape de un computer, care ia şi decizii mari sau mici. Limitarea principală a creierului
nostru este centrul de luare a deciziilor, care funcţionează în sens unic, adică, noi evaluăm
un singur lucru la un moment dat. De aceea, deciziile luate de creier nu sunt simultane,
sunt făcute una dupa alta, în serie consecutivă.
Luarea deciziilor în mod conştient se întamplă într-o anumita zonă a creierului nostru,
numita centrul de luare a deciziilor. Această zonă poate să lucreze numai cu o singură
problemă la un timp dat. Canalul de sens unic de luare a deciziilor denotă că numai o
decizie poate fi luată într-un anumit timp, celelate urmând în secvenţele următoare destul
de rapid.
Fig : Sistemul central de decizie
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 66
Capacitate mentală, limitări
Înzestrat cu conştiinţă, omul se poate proiecta mintal în câmpul diferitelor activităţi. El îşi
formează astfel o imagine despre sine ca subiect sau agent capabil să desfăşoare o activitate.
În funcţie de gradul de adecvare la realitate, această imagine poate fi veridică (şi în acest caz
ea reflectă cu suficientă obiectivitate ceea ce poate şi ceea ce face efectiv persoana
respectivă în activitate) – sau denaturată (si în acest caz ea se abate apreciabil de la realitatea
obiectivă.
Denaturarea autoperceperii şi autoevaluării în raport cu activitatea data se poate produce în
două sensuri:
– în minus, ceea ce duce la subestimarea posibilităţilor şi capacităţilor sale, situând
persoana sub rangul său de merit şi;
– în plus, ceea ce determină o atitudine de supraestimare a posibilităţilor şi capacităţilor
reale, făcând ca persoana respectivă să se plaseze pe un crâng mult superior faţă de cel
care i se cuvine obiectiv. În ambele cazuri efectul este negativ.
Tendinţa de subestimare duce cu timpul la dezvoltatea unui sentiment de nemulţumire faţă
de sine, de neîncredere în forţele proprii, de nerealizare, de neputinţă şi inutilitate, care
conturează complexul de inferioritate. Toate acestea scad randamentul în activitate şi pot
zdruncina echilibrul psihic al persoanei respective.
Atitudinea de supraapreciere poate antrena dezvoltarea în timp a sentimentului de încredere
exagerată în fortele proprii, persoana în cauza va goni după succes cu orice preţ, va
manifesta tocire a simţului autocritic şi opacitate faţă de observaţiile şi sugestiile celor din
jur. Convinsă de propria perfecţiune, nu va mai depune nici un efort de autoperfecţionare şi
toate acestea se vor răsfrânge negativ asupra rezultatelor activităţii şi echilibrului psihic
intern al individului.
Asemenea persoane vor fi în permanenţă nemultumite de discrepanţa pe care sunt inevitabil
nevoite să o constate, între ceea ce asteaptă să obţină, în virtutea părerii exagerat de bune
despre posibilităţile lor şi rezultatele obţinute mult sub aşteptări.
Ele tind să-i considere pe cei din jur răspunzători şi vinovaţi pentru eventualele eşecuri,
devenind prin aceasta sursa de tensiune în colectiv.
Zborul cu o aeronavă implică activitate fizică dar cea mai solicitată activitate a pilotului
este cea intelectuală. Starea mentala este vitală pentru securitatea zborului.
Factori care influenţează negativ starea mentală:
– medicaţia;
– drogurile, inclusiv alcoolul şi tigările;
– stresul;
– problemele personale din familie;
– obiceiul de a te hrani şi dormi puţin;
– oboseala sau suprasolicitarea.
Surse de informare
Prin procesul de învăţământ se urmăreşte înzestrarea tineretului cu noi cunoştinţe, elevii
parcurgând calea de la necunoaştere la cunoaştere. La lecţii elevii percep calităţi noi ale
obiectelor şi fenomenelor, îşi îmbogăţesc mintea cu noi reprezentari, noţiuni, reguli, definiţii
şi legi.
Scopul urmărit atât prin cunoaşterea ştiinţifică cât şi prin procesul de învăţământ este ca
omul să-si însuşească noi cunoştinţe. Să cercetăm etapele procesului de învăţământ, întrucât
acestea ne ajută nu numai să delimităm mai precis procesul de învăţământ de cel al
cunoaşterii ştiinţifice, ci să şi surprindem unele trăsături esenţiale ale celui dintâi.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 67
O primă etapă în procesul însuşirii cunoştinţelor de către elevi este perceperea activă a
materialului de studiat. Cu ajutorul simţurilor, omul cunoaşte diferitele calităţi ale obiectelor
şi fenomenelor.
Percepţia obiectelor este baza cunoaşterii lor. Percepţia are un caracter activ, persoana care
percepe îşi îndreaptă atenţia mai mult asupra unor aspecte ale obiectului respectiv, selectează
impresiile pe care le primeşte de la acest obiect, conform dorinţelor şi intereselor sale,
conform scopului urmărit.
Percepţia unui material nou este mai clară şi mai precisă dacă se sprijină pe unele cunoştinţe
dobândite anterior despre acel material sau dacă elevul are de acum o experienţă acumulată
în legătură cu ele.
Experienţa anterioară a elevilor exercită o influenţă puternică asupra preciziei percepţiei,
asupra înţelegerii materialului nou. Pentru a pregăti pe elevi ca să perceapă activ noul
material instructorul organizează “convorbiri introductive”, actualizând acele reprezentări
care îi ajută să perceapă mai clar sau le starneşte interes şi curiozitate pentru materialul care
va fi prezentat.
Trebuie reţinut însă faptul că în procesul de învăţământ nu este totdeauna posibil şi nu este
totdeauna necesar să se pornească de la percepţii, de la contactul direct cu obiectele şi
fenomenele. Adesea elevii îşi însuşesc cunoştinţele despre fenomene geografice,
aeronautice, etc., pe baza explicatiilor date de către instructor sau pe baza lecturii din manual
şi din alte cărţi.
O altă etapă a procesului de însuşire a cunoştinţelor noi de către elevi este înţelegerea şi
generalizarea materialului nou.
Cunoaşterea senzorială, cunoaşterea prin percepţii şi reprezentări este necesară şi folositoare
pentru orientarea omului în mediul înconjurător, dar ea nu este suficientă pentru a realiza o
cunoaştere mai adâncă a realităţii. Datele obţinute prin cunoaşterea senzorială sunt
prelucrate cu ajutorul gândirii – proces cercetat de psihologie – realizandu-se astfel o
cunoaştere raţională a realităţii.
Prin însuşirea corectă a noţiunilor, elevii pot stăpâni cu uşurinţă materialul bogat, divers,
variat oferit de percepţii şi reprezentări, se pot orienta mai usor în realitate, pot adopta o
atitudine creatoare în activitatea lor, întrucât noţiunile reflectă ceea ce este esenţial şi general
pentru o clasă de obiecte şi fenomene.
În procesul de învăţământ însuşirea noilor noţiuni de către elevi poate fi realizată pe două
căi:
– inductiv. Percepţiile şi reprezentările despre o clasă de obiecte asemănătoare sunt
comparate pentru a se putea stabili asemănările şi deosebirile între ele, se abstrage apoi
ceea ce este comun şi esenţial şi se generalizează notele esenţiale fixându-le în noţiuni,
definiţii;
– deductiv. Se prezintă noţiunea nouă sau definiţia, ilustrând-o apoi cu fapte, cu exemple.
Fixarea cunoştinţelor se realizează prin mai multe mijloace. Dintre acestea cel mai des
folosit este repetiţia. Prin repetiţie legăturile nervoase temporare formate în scoarţa cerebrală
cu prilejul însuşirii noilor cunoştinţe sunt întărite. Un alt mijloc care contribuie la fixarea şi
consolidarea cunoştinţelor este aplicarea acestora în practică. după ce a fost însuşită o
definiţie, o lege, este necesar ca elevii să le aplice la cazuri noi, să explice noi fenomene prin
legea ştiinţifică însuşită.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 68
Stimuli şi atenţie
Atenţia
Atenţia este o funcţie psihică indispensabilă în orice moment al existenţei, având rolul de a
autoregla activitatea psihică pe microintervale şi intermitent.
Formele sau tipurile de atenţie au fost stabilite în funcţie de două criterii:
A. activitatea psihică în cadrul căreia se manifestă şi gradul de implicare a controlului;
B. efortul voluntar al subiectului.
A. Activitatea psihică.
Primul criteriu a dus la delimitarea a două forme principale de atenţie: atenţia nespecifică
(starea de veghe sau de vigilenţă) şi o stare de aşteptare (starea de start, de pândă) şi atenţia
specifică.
Atenţia specifică este cea care intervine şi facilitează desfăşurarea unei activităţi psihice
concrete. Putem spune că este o formă de atenţie instrumentală sau operantă. Ea este formată
din trei tipuri distincte:
a. atenţia senzorială este implicată în toate fazele de desfăşurare a percepţiei (detecţie,
discriminare şi identificare). Prezenţa ei sporeşte capacitatea rezolutivă a analizorilor
(creşte nivelul sensibilităţii), atenuează efectele factorilor perturbatori externi sau interni,
dirijează şi menţine acţiunile de explorare a obiectului perceptiei, facilitând formarea
unei imagini adecvate şi clare.
b. atenţia intelectivă este declanşată de formularea unei întrebări sau probleme, a cărei
rezolvare reclamă efectuarea unui proces susţinut de gândire. Rolul ei în acest caz este
organizarea logică a raţionamentelor şi operaţiilor, controlul rezultatelor parţiale şi al
celui final.
c. atenţia motorie este răspunzatoare de coordonarea mişcărilor în raport cu conţinutul
sarcinilor şi specificul scopurilor ce trebuiesc realizate. Ea intervine îndeosebi în cursul
formării deprinderilor, acţionând ca selector al mişcărilor corecte şi mecanism de frânare
a celor inadecvate.
B. Efortul voluntar
După gradul de participare a voinţei (cel de al doilea criteriu) se disting trei forme de atenţie:
a. atenţia involuntară se realizează fără nici un efort de voinţă, fără intentia subiectului. Ea
este incitată şi susţinută de noutatea şi intensitatea sau pregnanţa stimulilor externi. Poate
fi asimilată reflexului de orientare.
b. atenţia voluntară are la bază o comandă voluntară, deliberată a subiectului. – trebuie să
fiu atent -, deci se realizează cu preţul unui efort şi cu consum energetic.
c. Pe masură ce în timpul unei activităţi se elaborează şi se consolidează conţinuturile
informaţionale şi structurile operaţionale corespunzătoare, devine tot mai importantă
atenţia post voluntară. Aceasta îşi păstrează caracterul intenţional, deliberat, dar îşi
micşorează încărcătura de efort şi consumul de energie necesară.
Proprietăţile atenţiei
Psihologia experimentală a reuţit să măsoare şi să cuantifice, atenţia, stabilindu-i
următoarele proprietăţi:
– volumul
– concentrarea;
– stabilitatea;
– distributivitatea;
– comutativitatea.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 69
Volumul se determină după numărul de elemente (obiecte, litere, cifre, cuvinte, figuri, etc.)
care pot fi constientizate simultan în câmpul perceptiv extern, sau după numărul imaginilor,
ideilor, etc, ce pot fi menţinute simultan în sfera clară a conştiinţei.
Concentrarea exprimă intensitatea cu care atenţia se fixează asupra obiectului cercetat. Ea se
află în raport invers proporţional cu volumul. Cu cât ne concentrăm mai mult, cu atât
numarul elementelor pe care le fixăm este mai mic şi viceversa. Există mari deosebiri în
capacitatea de concentrare a atenţiei diferitilor indivizi. În timp ce unele persoane pot să se
concentreze atât de adânc încât să-şi continue activitatea în condiţiile acţiunii unor factori
perturbatori puternici (zgomote), altele se concentrează atât de slab, încât sunt distrase de cei
mai neînsemnaţi stimuli din ambianţă. Oboseala nervoasă şi diferite substanţe farmacologice
scad capacitatea de concentrare.
Stabilitatea exprimă dimensiunea temporară a atenţiei. Ea se determină ca durata compactă
sau continuă în decursul căreia atenţia se menţine la nivelul optim de concentrare.
Distributivitatea atenţiei se referă la extensiunea concentrării la un moment dat.
Distributivitatea arată numărul elementelor asupra cărora ea poate îndrepta şi focaliza
simultan atenţia, sau numărul acţiunilor care pot fi executate în acelasi timp.
Comutativitatea sau flexibilitatea este proprietatea atenţiei de a urma logica internă a
activităţii şi de a se deplasa cu uşurinţă de la o secvenţă la alta, în cadrul aceleiaşi forme de
activitate şi de la o formă de activitate la alta. Întrucât comutativitatea este o dimensiune
dinamică, ea poate fi corelată şi cu tipurile temperamentale. Astfel tipul coleric prezintă cea
mai mare mobilitate a proceselor nervoase şi cea mai înaltă capacitate de comutare. Tipul
sanguinic, comparativ cu colericul, posedă o mobilitate mai scăzută şi implicit, o capacitate
de comutare moderată. Capacitatea de comutare la tipul flegmatic, caracterizat prin inerţie
accentuată a proceselor nervoase va fi redusă.
Capacitatea de comutare poate scădea la orice persoană sub influienţa unor factori
perturbatori ca oboseala, stresul, tensiunea emoţională, alcool, drogurile, etc.
Comunicare verbală
Conversaţia este metoda de învăţământ care se foloseşte pentru fixarea cunostinţelor şi
transmiterea de cunostinţe noi. Folosirea conversaţiei ca metodă de învăţământ este mai
dificilă decât folosirea altor metode. Arta de a pune întrebări, de a stimula cu ajutorul lor
participarea activă a elevilor la lecţii şi de a asigura pe această cale însuşirea volumului de
cunostinţe prevăzute de programă cere o serioasă pregătire.
Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească întrebările adresate elevilor sunt
următoarele:
– Întrebările trebuie să fie precise din punctul de vedere al conţinutului, concise ca formă,
exprimate corect şi simplu. Acestea sunt reţinute usor de elevi şi imprima un ritm viu
conversaţiei;
– Întrebările nu trebuie să cuprindă termeni care nu pot fi înţeleşi de elevi sau să aibă o
construcţie străină spiritului limbii române;
– Întrebările trebuie să stimuleze gândirea elevilor, să-i solicite la dezvăluirea esenţialului
şi generalului, la motivarea anumitor răspunsuri, la efectuarea de comparaţii, de
caracterizări. Întrebarea nu trebuie să cuprindă în sine răspunsul şi nici să-l sugereze, să
nu fie prea uşoară şi nici prea grea;
Întrebarea trebuie adresată întregii clase, apoi se lasă timpul necesar de gândire asupra
răspunsului, după care se cere unui elev să-l formuleze. Şi răspunsurile trebuie să fie, ca şi
întrebările clare, corecte şi precise. Răspunsurile date de elevi trebuie să arate că ei şi-au
însuşit în mod conştient cunostinţele. Nu se va trece peste răspunsul unui elev dacă se
constată că acesta şi-a însuşit cunostinţele în mod mecanic. În acest caz se va reformula
întrebarea.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 70
Memoria şi limitele sale
Nici o activitate, deci nici cea de pilotaj nu se poate desfăşura cu randament optim, dacă nu
se apelează la experienţa anterioară, atât în forma structurilor informaţionale (imagini –
reprezentări, cunostinţe etc.), cât şi în cea a schemelor operaţional-executive. Pilotul face uz
în fiecare secvenţă de elementele informaţional-instrumentale specifice, elaborate şi învaţăte
anterior.
Asadar în reglarea comportamentului de pilotaj, memoria devine o componentă absolut
indispensabilă.
Memoria se defineşte ca procesul de reflectare a experienţei acumulate anterior, care asigură
continuitatea în timp a conştiinţei propriei identităţi şi face posibilă raportarea la trecut,
folosirea achiziţiilor dobândite în vederea rezolvării mai eficiente a sarcinilor actuale.
O informaţie nou recepţionată nu se fixează imediat, ci trebuie să poposească un timp (până
la maximum 10 minute), necesar înregistrării pe suportul bioelectric.
Dacă în decursul acestui interval acţionează un nou stimul sau un factor perturbator (zgomot,
traumatism cerebral etc.), informaţia respectivă se sterge.
Procesul mnezic parcurge în dinamica sa trei faze principale:
– întipărirea sau fixarea (memorarea);
– păstrarea;
– reactualizarea.
Fixarea sau memorarea constă dintr-un ansamblu de operaţii de transformare şi codificare
succesivă a informaţiei sau experienţei prezente în elemente psihice interne stabile (imagini,
scheme şi programe motorii, stări emoţional afective şi motivaţionale), relativ independente
de timp şi înregistrarea lor în mecanismele păstrătoare de lungă durată.
Memoria proprie activităţii de pilotaj nu este dată, aşa cum înclină unii să creadă, ci ea se
formează în cadrul procesului de instruire.
Pentru facilitatrea formării şi consolidării structurilor mnezice ale activităţii de pilotaj putem
apela la diverse procedee mnemotehnice. Trei dintre acestea ni se par mai adecvate
activităţii de pilotaj şi anume:
a. procesul organizării şi sistematizării logice, constă în împărţirea sarcinilor şi materialului
de învăţare în unităţi logice şi dispunerea lor serială coform programului de performare a
activităţii;
b. procesul asocierii presupune legarea materialului nou de obiecte, imagini, scheme mai
familiare mai cunoscute. Acest procedeu se aplică strict individualizat, fiecare recurgând
la acele suporturi care îi sunt la îndemână, mai bine consolidate în fondul experienţei
anterioare;
c. procesul localizării sau spaţializării constă în plasarea mintală a noţiunilor tehnice a
regulamentelor în anumite situaţii concrete de activitate.
Cauzele interpretării greşite
Analiza dinamicii oricărei activităţi necesită cunoaşterea factorilor cu influienţă
perturbatoare. În pilotaj, aceasta se impune cu şi mai multă acuitate, dat fiind coeficientul
ridicat de risc pe care îl comportă. Relevarea şi ţinerea sub control a acestor factori, în scopul
reducerii pe cât posibil a efectelor lor negative, trebuie se devină o preocupare permanentă
atât a organelor şi serviciilor însărcinate cu organizarea şi controlul activităţii de zbor, cât şi
a fiecărui pilot în parte.
În activitatea de zbor cei mai importanţi factori perturbatori sunt factorii care ţin de pilot.
Dată fiind diversitatea lor, pentru claritate îi vom împărti în trei subgrupe:
– factori structurali interni;
– factori interni derivaţi;
– factori externi integraţi în structura motivaţională internă.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 71
Factorii structurali interni includ toate elementele şi însuşirile care ţin de organizarea
intrisecă a sistemului personalităţii pilotului, deci acei factori care sunt prezenţi în
permanenţă în desfăşurarea comportamentului de pilotaj, încă de la începutul acestuia.
Dintre cei mai importanţi enumerăm:
– instabilitatea atenţiei; instabilitatea emoţională şi rezistenţa scăzută la stress;
– autocontrolul scăzut (slaba stăpânire de sine);
– inerţia crescută a schemelor sensoriomotorii şi decizionale; impulsivitate şi agresivitate
accentuate;
– responsabilitate redusă;
– tendinţa la teribilism, egoismul şi individualismul;
– supraestimarea propriului nivel de competenţa în stăpânirea tehnicii de pilotaj
(stăpânirea aeronavei);
– subestimarea riscului.
În categoria factorilor interni derivaţi se includ oboseala şi stările emoţionale puternice,
provocate de confruntarea directă sau indirectă cu situaţii critice, generatoare de accidente.
În categoria factorilor externi integrati în structura motivationala interna. se includ acei
stimuli externi pe care pilotul şi-i administrează singur şi faţă de care îşi creează o
dependenţă motivaţională mai puternică sau mai slabă. Cei mai importanţi dintre ei sunt:
alcoolul, medicamentele (psihoexitante şi psihoinhibante) şi tutunul.
Stresul
Cuvântul stres este aşa de uzitat de la o vreme, încât a început să-şi piardă întelesul de
„pericol”, de „boala rea”. Pare ceva asa, fumegos şi îndepărtat, un soi de rău care îi
pândeşte întotdeauna pe alţii şi niciodată pe noi, oricum, ceva de care nu se poate muri.
Stresul loveste psihic, iar când organismul cedează nervos, sistemul de apărare ridică
braţele şi se predă. Majoritatea bolilor mileniului trei au în componenţa lor stresul, adică
oboseală cumplită, iritarea, harţagul, presiunea insuportabilă la care suntem supusi de
viteza nebuna în care ni se desfăşoara, de la o vreme, viaţa. Lipsurile, neliniştile,
concurenta acerbă, goana după bani, singuratatea care ne paşte ducând această viaţa
nebună. Lipsa comunicării. Depresia.
Termenul de stres, provenit din engleza medievală – distress – (necaz, dificultate, situaţie
neplăcută), semnifică răspunsul nespecific al organismului la orice solicitare.
Deşi termenul ca atare, nu înseamnă numai tensiune nervoasă, consecinţă a acţiunii
factorilor nocivi (stresul poate fi un lucru plăcut, fără urmări negative), indicând doar
solicitarea adoptivă a organismului, în limbajul cotidian stresul este asociat stărilor de
suprasolicitare, neglijându-se faptul că el reprezintă un însoţitor permanent al vieţii, că lipsa
lui se numeşte moarte.
Stresul sistemic, înţeles ca un sindrom, caracterizat printr-o multitudine intercorelată de
răspunsuri specifice şi nespecifice ale organismului la acţiunea agentilor stresori, încluzând
atât leziunea provocată, cât şi uzura organismului şi suferinţa resimţită, are totdeauna o
componentă psihică. Este aşa numitul stres psihic secundar. Dar există şi un stres psihic
primar, în care agenţii stresori lezează sfera psihicului, provocând trăiri subiective penibile,
disconfort, anxietate. Stimulii negativi sau indiferenţi sunt percepuţi ca având o semnificaţie
nocivă şi în consecinţă se produc modificări de conduită disproporţionate, neadaptative. Cel
mai adesea stresul psihic este provocat prin intermediul limbajului. Dar structurile alterate
prin stresul psihic sunt atât de natură materială (sistemul nervos central), cât şi spirituală
(procese psihice ca atare). Chiar dacă în cazul stresului psihic dezorganizarea spirituală
primează, aceasta nu înseamnă că, dată fiind unitatea psihofiziologică, nu suferă întregul
organism.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 72
Cauze şi efecte
Ne-am obişnuit să spunem, de exemplu, că o anumită persoană a fost stresată, că o alta
trăieşte în condiţii de stres permanent etc. De fiecare dată avem în vedere suprasolicitarea
individului, incapacitatea de răspuns adaptiv la agenţii din mediul înconjurător. Ca urmare se
produce o uzură a organismului şi un înalt grad de suferinţă.
Orice solicitare inviduală asupra noastră poate fi un potenţial factor de stres dacă nu este
admnistrată corect. De asemenea, combinarea mai multor solicitări mici poate deveni
extenuantă. De exemplu, un apel radio de la sol în timp ce pilotul efectuează o manevră
dificilă de apropiere cu vânt lateral în condiţii de turbulenţă, vizibilitate redusă sau pe
timp de noapte. Funcţionarea defectuoasa a unor echipamente de la bord poate să
suprasolicite echipajul. O solicitare mai mică poate să trezească interesul nostru,
determinând rezolvarea situaţiei şi creşterea atenţiei la nivelul de alertă. O suprasolicitare
ne poate duce într-o zonă inferioară de acţiune, în zona „panicii”, care are ca efect o slabă
performanţă în ceea ce facem. Ţinta este, desigur, un nivel de solicitare căruia să-i facem
faţă cu succes şi care să fie cât mai scăzut, sub cel de suprasolicitare, dar nu atât de jos
încât să nu reacţionăm deloc.
Agenţii vătămători fizici, chimici, biologici, produc două tipuri de efecte asupra
organismului:
– efecte specifice (reacţii adaptive de răspuns la fiecare factor de agresiune;
– efecte nespecifice (comune tuturor agenţilor stresanţi).
Daca simptomele stresului sunt relativ simplu de recunoscut, cauzele lui se lasa mai greu
ghicite. In miile de studii care i-au fost dedicate, originea lui e localizata atat in fapte de o
imensa banalitate – lipsa de siguranta materiala sau excesul de ioni pozitivi -, cat si in
fapte complexe, de obicei de origine sufleteasca: decese, divorturi, despartiri etc. Studiul
cel mai complex, un soi de „biblie” a stresului contemporan, le apartine unor doi celebri
psihiatri americani, Holmes si Rahe, care in cartea intitulata „Scara evenimentelor
cotidiene”, noteaza de la 1 la 100, gravitatea faptelor care declanseaza stresul. De pilda,
daca sarbatoarea de Craciun, cu forfota ei, are indicele 12, pierderea unei fiinte apropiate
e notată cu 100. Din păcate, selecţia operată scapa o mulţime de cauze personale care ne
fac să fim deprimaţi sau angoasaţi: gelozia, singuratatea, frustrarea, trădarea etc. Adesea,
stresul rezulta din conflictele născute între doi sau mai mulţi indivizi, manifestându-se în
mod diferit: dorinţa de comunicare se opune dorinţei de solitudine, dorinţa de
independenţă, celei de dependenţă, dorinţa de competiţie, celei de cooperare, dorinţa de a
face ce-ţi place, celei de a te supune obligaţiilor sociale. În mod firesc, dacă vom şti cu
care din aceste conflicte ne confruntăm, vom şti mai bine şi cum să remediem stresul pe
care-l provoacă.
Factori de stres psihologici si emotionali. Aceştia pot să apară din mai multe cauze.
Cauzele pot avea legătură cu serviciul (dificultăţi de zbor la începutul carierei sau o
relaţie încordată cu şefii şi colegii) sau în legătură cu familia (probleme de natură maritală
sau financiară).
Rezultatul stresului psihologic va impune o suprasolicitare a pilotului şi apariţia unor
rezultate profesionale slabe.
Factorii care concura la acest tip de stres sunt:
– concentrarea asupra unei singure probleme şi distragerea atenţiei de la zbor;
– o capacitate slabă de analiză;
– pierderea facilă a orientării;
– distragerea atenţiei de la sarcinile iniţiale;
– o atitudine resemnată în faţa problemelor care apar;
– oboseala, surmenajul care se instalează devreme.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 73
Există trei cauze principale ale stresului: fizice, psihologice (legate de emotii) si stresul
legat de modul de viata pe care il ducem.
Intre factorii fizici se numara: durerile provocate de boli, violentele in familie si la scoala,
prezenta unor factori de poluare sonora aflati in apropiere – discoteci, gari, fabrici, vecini
zgomotosi etc.
Factorii legati de modul de viata privesc activitatile profesionale epuizante, efortul sportiv
excesiv, consumul exagerat de alcool si de excitante.
In fine, factorii psihici, cei a caror radacina se afla in spiritul si imaginatia noastra, sunt
cei mai insidiosi si cel mai greu de stapanit. Intre ei se numara: anxietatea (teama de un
rau permanent), sentimentul de vinovatie fata de noi sau fata de altii, viata „la termen”,
programata ora de ora si zi de zi, plictiseala, vanitatea, ambitia, frustrarea, frica, dorinta
de a parveni etc.
Provocarea stresului
Corpul nostru are insusirea minunata de a ne comunica intr-un fel subtil ce se petrece in
noi. El ne trimite semnale precise, mai ales cand ne aflam in situatie de stres. Daca nu leam
bagat in seama pana acum, asta nu dovedeste ca organismul nostru are defectiuni, ci
ca nu am dat importanta acestor semnale.
Manifestari fizice ale stresului: dureri de cap, crampe si bolboroseli in intestine,
palpitatii, dureri in piept, eruptii cutanate, dificultati respiratorii, diaree, constipatie,
reducerea impulsului sexual, indigestii, insomnii, oboseala, abuz de medicamente sau de
alcool, ritm alterat al elocutiunii verbale, bulimie, pierderea apetitului, scaderea
memoriei, gura uscata, imposibilitate de concentrare, maini care tremura, maini reci,
nervozitate a degetelor, scrasnit din dinti.
Manifestari comportamentale provocate de stres: nerabdare, iritabilitate, comportament
irational, intoleranta, exasperare fata de galagie si zgomot puternic, suspiciune,
incapacitate de concentrare, pesimism, crize de plans, sentimentul grav ca lucrurile nu pot
fi stapanite.
Efectele asupra performanţelor
Dacă simptomele stresului sunt relativ simplu de recunoscut, cauzele lui se lasă mai greu
ghicite. În miile de studii care i-au fost dedicate, originea lui e localizata atât în fapte de o
imensă banalitate – lipsa de siguranţăa materială sau excesul de ioni pozitivi -, cât şi în
fapte complexe, de obicei de origine sufletească: decese, divorţuri, despărţiri etc. Studiul
cel mai complex, un soi de „biblie” a stresului contemporan, le apartine unor doi celebri
psihiatri americani, Holmes şi Rahe, care în cartea intitulată „Scara evenimentelor
cotidiene”, notează de la 1 la 100, gravitatea faptelor care declanşează stresul. De pildă,
dacă sărbătoarea de Craciun, cu forfota ei, are indicele 12, pierderea unei fiinţe apropiate
e notată cu 100. Din păcate, selecţia operată scapă o mulţime de cauze personale care ne
fac să fim deprimaţi sau angoasaţi: gelozia, singurătatea, frustrarea, trădarea etc. Adesea,
stresul rezultă din conflictele născute între doi sau mai mulţi indivizi, manifestându-se în
mod diferit: dorinţa de comunicare se opune dorinţei de solitudine, dorinţa de
independenţă, celei de dependenţă, dorinţa de competiţie, celei de cooperare, dorinţa de a
face ce-ţi place, celei de a te supune obligaţiilor sociale. În mod firesc, dacă vom şti cu
care din aceste conflicte ne confruntăm, vom şti mai bine şi cum să remediem stresul pe
care-l provoacă.
Exista trei cauze principale ale stresului: fizice, psihologice (legate de emoţii) şi stresul
legat de modul de viaţă pe care îl ducem.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 74
Intre factorii fizici se numară: durerile provocate de boli, violenţele în familie şi la
şcoala, prezenţa unor factori de poluare sonoră aflaţi în apropiere – discoteci, gări, fabrici,
vecini zgomotoşi etc.
Factorii legati de modul de viaţă.
Factorii legati de modul de viaţă privesc activităţile profesionale epuizante, efortul sportiv
excesiv, consumul exagerat de alcool şi de excitante.
In fine, factorii psihici, cei a caror rădăcină se află în spiritul şi imaginaţia noastră, sunt
cei mai insidiosi şi cel mai greu de stăpânit. Între ei se numără: anxietatea (teama de un
rău permanent), sentimentul de vinovăţie faţă de noi sau faţă de alţii, viaţa „la termen”,
programată oră de oră şi zi de zi, plictiseala, vanitatea, ambiţia, frustrarea, frica, dorinţa
de a parveni etc.
Identificarea şi reducerea stresului
În fond, stresul psihic este o reacţie psihofiziologică a individului care, obligat să facă faţă
situaţilor pentru care nu s-a pregătit, anticipează eşecul şi acordă o mare importanţă
consecinţelor ce decurg din incapacitatea sa de a rezolva situaţia.
Dintre factorii de personalitate care conferă rezistenţa la stres, gustul riscului se pare că
joacă rolul cel mai important. Aici se includ toţi oamenii pentru care schimbarea este
stimulatoare, un nou loc de muncă reprezintă o nouă şansă de a se afirma. Opuşi acestora
există şi oameni care se retrag în carapacea lor pentru a-şi găsi liniştea şi pacea, au o viaţă
sedentară, acceptă eşecurile, abuzează de alcool şi somnifere, se refugiază în somn.
De asemenea profesiile pot favoriza sau dimpotrivă, pot împiedica instalarea stresului. Unele
statistici arată că piloţii de aeronave, a căror decizie pune în joc vieţi omeneşti, suferă de
hipertensiune, ca urmare a stresului, într-o proporţie de patru ori mai mare faţă de celelalte
categorii profesionale.
Stres fizic
O spaimă neasteptata, ca de exemplu perceperea unui pericol fizic, determină creierul să
se pregăteasca rapid de acţiune. Glandele suprarenale eliberează hormonul adrenalina
care stimulează fizic corpul să întâmpine ameninţarea – lupta sau fuga. Pulsul creşte
rapid, anumite vase de sange se contracta pentru a dirija sangele spre zonele din corp
unde este nevoie mai mare de acesta. Probabil ca performantele dumneavoatră se vor
intensifica şi, in limitele experientei si pregatirii, raspunsul dvs la acesti stimuli poate fi
rapid si exact.
Daca „luptati sau fugiti” depinde de multe lucruri, inclusiv de personalitatea si
aptitudinea pentru activitatea ce urmeaza a fi desfasurata si de nivelul perceptiei
pericolelor.
Stres non-fizic
Unele situatii de stres nu provin neaparat de la o amenintare fizica perceputa ci de la
unele cauze intelectuale, psihologice sau emoţionale. Acestea ar putea fi presiunile
impuse de timp (prea multe de facut într-un timp scurt), decizii dificil de luat (să
contiunuăm zborul în conditii meteo care se înrăutăţesc sau să schimbăm direcţia şi să
aterizăm la un aeroport de rezerva), lipsa de încredere în sine, o relaţie interpersonală
ciudata sau suprastimularea emoţională. Unele solicitari psihologice sau emoţionale, ca
de exemplu pierderea unei relatii personale, pot să dezechilibreze pe termen lung sau să
cronicizeze, în timp ce o presiune intelectuală vă poate pregăti pentru o activitate mentală
rapidă. Stimulii pot să creasca sau să scadă performanţele.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 75
Starea de constienta activă
Felul în care faceţi faţă unei situaţii depinde de starea de conştienţă activă. O parte din
stimuli cresc starea de constienţă activă (sentimentul de teama), alţii o înhibă
(surmenajul).
Un nivel scăzut de conştientizare este asociat cu somnul profund, oboseala, privarea de
somn, lipsa motivaţiei, o temperatură scăzută a corpului.
Un nivel ridicat de constientizare este asociat cu frica, panica, şi neîncrederea. Atât un
nivel foarte scăzut de constientizare cât şi unul foarte ridicat duc la performanţe slabe.
Intre aceste două extreme există o zona optimă în care starea de conştienţă activă
determină performanţe optime pentru îndeplinirea sarcinilor.
Măsura performanţei depinde de viteza de răspuns la o situaţie dată, de intensitatea şi
acurateţea răspunsului, de cordonarea optimă a răspunsului, de modificarea rapidă a
răspunsului dacă situaţia se schimbă.
Stresul de temperatura ridicata (hipertermia)
Într-un mediu cu temperaturi ridicate, peste 35 grade C, corpul se zbate să–şi păstreze
temperatura la 37° C prevenind hipertermia. Rata de respiratie, tensiunea arterială sau
pulsul cresc în această situaţie. În atmosfera umedă, transpiraţia de pe piele nu se evapora
şi tendinţa este ca organismul uman să se supraîncalzească. Pentru a reduce acest tip de
stres trebuie să controlaţi temperatura mediului în care lucraţi (din nefericire nu toate
aeronavele dispun de sisteme de aer condiţionat sau ventilaţie) şi cel mai important, să
beţi foarte multe lichide, în special apă şi să încercaţi să faceţi acest lucru înainte ca
senzaţia de sete să se instaleze, aceasta fiind deja indiciul dazhidratării.
Stresul de temperatura scazuta (hipotermia)
Într-un mediu rece, corpul trimite automat mai mult sânge spre zonele centrale decât spre
extremităţi.
Aceasta este o încercare de a păstra temperatura internă de aproximativ 37°C prin
reducerea pierderilor de căldura prin piele.
Pierderea de caldura se realizează prin:
– radiaţia din zonele expuse ale pielii, în special din zona capului, scalpului care are
foarte multe vase de sânge la suprafaţă;
– conducţia, atunci când vântul trece peste piele şi ia din căldura degajată de aceasta
(mai este cunoscut sub numele de factorul de vânt rece);
– evaporarea transpiraţiei de pe piele.
La temperaturi scăzute, degetele de la mâini şi picioare pot fi reci, muşchii înţepeniţi şi
slabi, iar starea organismului va fi una de oboseală şi moleşeală, urmată de tremur,
aceasta este încercarea organismului de a genera mai multă căldură prin activitatea
muşchilor.
Stresul produs de vibraţii
Vibraţiile transmise corpului de la avion prin scaun, centura de siguranţă şi podea pot să
determine apariţia unui disconfort, ceea ce vă poate distrage atenţia de la principalele
sarcini pe care le aveţi şi să vă genereze oboseala.
Un panou de bord care vibrează îngreunează citirea aparatelor. Din cauza vibraţiilor
puternice şi globul ocular începe să vibreze făcând aproape imposibilă citirea aparatelor
de bord, a hărţilor sau supravegherea spaţiului aerian. Chiar dacă vibraţiile aeronavei sunt
imposibil de redus, construcţia scaunelor poate să diminueze vibraţiile corpului, în cazul
în care acestea sunt bine montate şi concepute cu amortizoare.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 76
Stresul produs de turbulenţă
Turbulenţa provoacă mişcări neregulate ale aeronavei, variind de la trepidaţii mici, până
la mişcări foarte mari care pot avaria aeronava. Turbulenţele creează disconfort atât
pentru piloţi, cât şi pentru pasageri care sunt supuşi, de asemnea, unor forte G, neasteptate
care pot provoca rău de mişcare. Toate acestea îngreunează controlul aeronavei.
Stresul produs de zgomot
Zgomotul excesiv în cabină, în special cel de frecvenţă înaltă şi tare, determină apariţia
stresului şi a oboselii. Limita industrială pentru zgomot este de 85dB iar depăşirea acestei
limite recomandă purtarea căştilor antifonice. Zgomotul din cabina este de 75 – 80dB,
acesta fiind numai cel de fond. Însă, peste acesta se suprapune şi zgomotul staţiei radio de
comunicare (peste 90dB), zgomot care provoacă stresul şi o iritare care instalează
oboseala. Peste nivelul de 80dB trebuie să purtaţi căsti pentru a vă putea proteja urechile.
Recepţia defectuoasă a mesajelor radio este un stres, de aceea, purtarea unui set
performant de căşti reduce riscul apariţiei acestuia.
Stresul produs de starea de disconfort
Prin natura meseriei, piloţii sunt forţaţi să stea în cabine mici pentru perioade lungi de
timp. Stresul cauzat de aflarea într-o aeronavă zgomotoasă, având vibraţii mari, şi de
solicitările uzuale de zbor, ca de exemplu turbulenţa, navigaţia, comunicaţiile radio, etc,
pot duce la acumularea oboselii. Cel mai indicat mijloc de a combate această formă de
stres este de a fi în forma, bine odihnit înainte de zbor, poziţionat adecvat în scaun. De
asemenea, este important cum sunteţi îmbracaţi.
Stresul produs de starea de rău
Dacă nu vă simţiţi bine, puteţi foarte usor să vă suprasolicitati şi să fiţi predispusi la
starea de oboseală. Corpul va utiliza o parte din energie pentru combaterea stăriii de rău
si, astfel, va rămâne o cantitate de energie mai mică pentru celelate sarcini. Performanţele
umane vor fi mai scăzute decât de obicei.
Dacă aveţi dureri de cap, o infecţie a tractului superior respirator (răceala), răni uşoare,
dureri de stomac sau un acces de strănut, trebuie să evaluaţi dacă este recomandabil să
începeţi zborul.
Răul de zbor/mişcare („de gol de aer”) poate induce chiar dezinteresul faţă de ceea ce se
întamplă. Acest fenomen nu se limitează numai la piloţii începători şi la pasageri, căci,
mai rar, se poate întampla şi unui pilot experimentat.
Un pilot poate fi supus unui stres inutil dacă nu se hrăneşte regulat sau bine, în acest caz
rezultând hipoglicemia (un nivel scăzut de zahăr în sânge). Simptomele sunt durerile de
cap, de stomac, lipsa de energie, stare de nervozitate şi tremurat, care poate fi remediată
prin consumarea unui snack.
Stresul produs de surmenajul ochilor
Surmenajul ochilor poate surveni din cauza vederii defectuoase şi slabei iluminări.
Vedera defectuoasă se poate corecta cu ochelari sau lentile de contact. Soluţia pentru
iluminatul slab este aprinderea luminilor.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să iluminaţi puternic toată cabina, trebuie doar să
aprindeţi luminile aparatelor de bord şi un spot, de exemplu, pentru citirea hărţilor. Pe
timp de noapte, dacă iluminatul în cabina este prea puternic, se poate instala surmenjul
ochilor, în cazul în care încercaţi să priviti în afară pentru căutarea altor aeronave, sau
pentru a observa evoluţia vremii.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 77
Stresul produs de lumini intermitente
O lumina intermitentă are rolul de a atrage atenţia asupra altor maşini sau aeronave.
Vederea luminilor intermitente va ridica nivelul dvs de alertă. Dacă lumina intermitentă
nu se adaptează vederii, aceasta devine supărătoare şi obositoare. De exemplu, pe timp de
noapte, lumina intermitentă galbena a unei cisterne de combustibil parcată lângă avionul
în care sunteţi, devine iritantă, mai ales când vreţi să completaţi pregătirile înainte de
zbor. De asemenea, când sunteţi în nori, luminile proprii intermitente pot deveni
stresante.
Stresul produs de concentrare
Acest tip de stres poate rezulta din menţinerea unui nivel înalt de performanţă pe timp
îndelungat (de exemplu, pilotarea avionului în condiţii de turbulenţă, IFR, sau chiar
zborul la orizontală VFR, un timp îndelungat în cazul unui pilot experimentat).
Stresul produs de lipsa de somn
Lipsa de somn odihnitor creează starea de oboseală iar pilotul trebuie să rămână treaz
pentru a face faţă solicitărilor de zbor. Pilotul trebuie să se lupte să rămână treaz iar acest
efort de concentrare duce la un nivel de stres ridicat, chiar la o oboseală puternică.
Soluţia, desigur este odihna şi refuzul de a efectua misiunea de zbor.
Stresul de la locul de muncă
Majoritatea piloţilor trăiesc experienţa unei temeri legate de viitorul zbor, dar acest lucru
este normal, deoarece nivelul de conştientizare este crescut, până la un nivel de înţelegere
optim care duce la rezultate bune. Totuşi, un pilot stresat, suprasolicitat din cauza
problemelor din timpul zborului, poate fi la un nivel de conştientizare care va duce la
performanţe bune, situaţie obişnuită în cazul pilotilor-elevi sau începători dar şi în cazul
celor experimentaţi .
Stresul psihologic şi emoţional
Acesta poate fi cauzat de problemele de acasă. Astfel, stresul domestic poate fi periculos
pentru pilot. Dacă puterea de concentrare în timpul solicitărilor maxime este afectată de
problemele de acasă (cum ar fi un deces în familie, divorţul sau probleme financiare), un
pilot responsabil va rămâne la sol din proprie inţiativă. Acest tip de stres poate să ducă la
insomnii, oboseală cronica, instabilitate emoţională şi operaţiuni de zbor periculoase.
Judecata şi luarea deciziilor
Termenul de personalitate
Termenul de personalitate derivat de la “persoana” îşi are originea în limba latină clasică,
unde cuvântul persoana desemna iniţial masca folosită de actori în teatrul antic. Mai târziu,
acest cuvânt a dobândit înţelesuri multiple, funcţionând în mai toate limbile moderne cu
înţelesul polisematic: aspectul exterior al omului, amintind de înţelesul (masca); funcţia
socială îndeplinită de un om.
Personalitatea poate fi definită atât din exterior ca efect produs de un individ asupra
celorlalţi, cât şi din interior ca structură intimă a elementelor biologice înăscute (insticte,
trebuinţe, tip de activitate nervoasă superioară etc.), psihologice (limbaj, gândire, imaginaţie
etc.) şi sociomorale achiziţionate în procesul socializării (norme comportamentale, valori
sociale, convingeri, idealuri, etc.
Impresia produsă în public de prezenţa cuiva a fost asociată, cu doza de personalitate, care
de la caz la caz, poate fi mai mare sau mai mică. Se spune, chiar despre unii oameni -evident
greşit- că sunt lipsiţi de personalitate. Cel mai umil dinte semenii noştri, cel pe care nimeni
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 78
nu-l bagă în seamă, are o personalitate proprie, cu toate că nu-i impresionează pe cei din
jur. Despre alţii, lumea spune că au multă personalitate. În realitate, aceştia înmănunchează
trăsături de personalitate considerate optime într-o societate dată, atragând, prin prezenţa şi
acţiunea lor, atenţia publicului. Aşadar faptele dau măsura personalităţii umane.
Sintetizând punctele de vedere acceptate în literatura de specialitate, vom spune despre
personalitate ca reprezintă o structura (un sistem ierarhizat), nu o junxtapunere de trăsături şi
caracteristici. Trăsăturile de personalitate, procesele psihice se organizează la diferite
niveluri, astfel că abordarea personalităţii impune o perspectivă sistemică, integratoare.
Modul de îmbinare a funcţiilor psihice, a calităţilor şi defectelor conferă unicitate
personalităţii umane.
Constienţa personalităţii este dată de relativa stabilitate a trăsăturilor şi a relaţiilor dintre
aceste trăsături. După ani şi ani de zile, recunoaştem oameni peste care a nins timpul tocmai
datorită personalităţii lor, rămasă în linii mari, aceeaşi. Acceptând stabilitatea structurii
interne a personalităţii, nu vom uita, totuşi, caracterul dinamic al acesteia; oamenii
evoluează, se dezvoltă, uneori se schimbă radical.
Mai trebuie spus cu privire la personalitate, că ea se formează în interacţiune cu mediul
natural şi social de viaţă. Dar chiar dacă personalitatea umană reprezintă produsul societăţii
şi culturii în care omul se naşte şi traieşte, chiar dacă personalitatea reflectă în structura sa
sistemul relaţiilor sociale, contradicţiile societăţii sale, omul nu suportă pasiv influenţele
exterioare, ci, dimpotrivă, se manifestă activ, modificând mediul său de viaţa în raport cu
trebuinţele şi aspiraţiile sale, prin aceasta modificându-se pe sine.
Deşi nu pot fi întâlnite două personalităţi identice, s-a observat, încă dinaintea apariţiei
psihologiei ca stiinţă, că anumite caracterisitici semnificative ale proceselor psihice se
regăsesc într-o structură foarte asemănătoare la un număr mai mare de indivizi. Aceste
elemente le vom studia la paragraful 5 trăsături temperamentale ale personalităţii.
Personalitatea umană nu este un sistem static, ci unul înalt dinamic, punânâd în evidenţă în
decursul existenţei individului o multitudine de stări şi de transformări atât de ordin evolutiv,
cât şi de ordin involutiv. De exemplu un individ nu poate să execute anumite operaţii
(manevre) la un moment dat, dar este capabil să obţină performanţe la operaţiile respective
ulterior ca urmare a învăţarii, a dobândirii cunostinţelor necesare şi deprinderilor
corespunzătoare. Reciproca este şi ea valabilă: ceea ce individul este în stare să execute la
momentul actual, poate să nu mai realizeze ulterior, fie ca urmare a uitării sau lipsei de
exerciţiu, fie ca urmare a unor tulburări patologice, sau a unor fenomene involutive inerente
vârstei înaintate. Curba evoluţiei sistemului oricărei persoane se prezintă în dinamica sa din
trei segmente cu semnificaţie patologică deosebită.
fig 1.1 Evoluţia sistemului personalităţii
a. Un segment ascendent de la nastere şi până la maturitate (20-25 ani) în decursul căruia
au loc, cu maximă intensitate şi rapiditate procesele de formare, integrare şi consolidare
a structurilor psiho-comportamentale;
b. Un segment în platou de optimum, în cadrul căruia se realizează cel mai ridicat
coeficient de echilibru cu mediul ambiant şi care se întinde în timp până la bătrâneţe;
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 79
c. Un segment descendent, corespunzător bătrâneţii, în care se înregistrează fenomene de
slăbire şi dezorganizare a diferitelor subansambluri ale personalităţii.
Personalitatea umană în ansamblu prezintă şi un al doilea aspect ca sistem activ dotat cu
capacitatea de autodeterminare, autoincitare, autopropulsare.
Atât ca sistem dinamic, cât şi ca sistem activ personalitatea se va defini prin două
coordonate integrative fundamentale şi anume: activitatea şi comportamentul.
Concepte privind judecata pilotului
Ca orice altă activitate pilotajul aeronavei solicită omul ca întreg, în totalitatea
componentelor şi subansamblurilor sale: fizice, biofiziologice şi o alterare serioasă a unuia
dintre subansamblurile menţionate, face dificilă sau imposibilă îndeplinirea la un nivel
satisfăcător de eficienţă a sarcinilor din sfera activităţii de pilotaj.
Analizând structura sarcinilor cu care este confruntat omul de la manşă, constatăm că
aceastea nu solicită forţa fizică, (operaţiile de comandă ale aeronavei efectuându-se cu un
efort fizic minim), nici capacitatea aparatului respirator sau cardiovascular. Se poate spune
ca acestea funcţionează în cursul comportamentului de la manşă, la un nivel energetic redus.
Pe prim plan se situează solicitarile subansamblului neuropsihic (echilibru, mobilitate, şi
rezistenţă nervoasă, concentrarea, stabilitatea şi mobilitatea atenţiei, operativitatea
structurilor perceptive, promptitudinea mecanismelor decizionale, reactivitatea şi abilitatea
motorie etc.).
Rolul subansamblului neuropsihic apare şi mai evident în acele activităţi (aviaţie) care
implică riscul.
Atitudini psihologice
Aspecte comportamentale
Principalele componente care susţin prin înlănţuirea lor finalistă, structura activităţii şi
implicit a comportamentului de pilot par a fi următoarele:
1. Componenta senzorială a comportamentului la manşă;
2. Componenta mnezică a comportamentului la manşă;
3. Atenţia – rolul ei în reglarea comportamentului la manşă;
4. Componenta intelectivă şi gândirea;
5. Componenta afectiv emoţională;
6. Componenta motivaţională;
7. Componenta volitivă şi autocontrolul voluntar;
8. Componenta evaluativă;
9. Componenta executiv motorie;
10. Factorii de personalitate.
Componenta senzorială a comportamentului la manşă
Desfăşurarea activităţii şi respectiv comportamentul individual de pilotaj se bazează pe
informaţie. De altminteri, nici nu se poate concepe un proces de reglare în sfera utilizării
unei informaţii adecvate şi suficiente din punct de vedere cantitativ. Componenta senzorială
are tocmai rolul de a selecta şi recolta informaţii utile pentru elaborarea şi efectuarea
operaţiilor sau acţiunilor reglatoare.
Clasele de semnale sunt:
– mesaje prin care se exprimă pilotul, respectiv sarcina-obiectiv sau scopul pe care îl are
de atins;
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 80
– instrucţiuni referitoare la condiţiile în care trebuie atins scopul (traseul cel mai
convenabil, înălţimea, timpul de zbor etc.);
– starea şi modul de funcţionare în ansamblu a aeronavei;
– semnalele pe care le generează ambianţa generală de fond şi care sunt extrem de variate,
după conţinutul informaţional şi după semnificaţie (semnale ce derivă din fenomene
meteo, lumina soarelui, ceaţa, înnourările, precipitaţiile, precum şi traficul în zona de
zbor);
– în al doilea rind percepţia omului de la manşă este mereu bombardată cu semnale noi
care reprezintă succesiunea caleidoscopică a elementelor din zona pe care o parcurgem.
Cercetările psihologice au arătat că oboseala neuropsihică este favorizată mai curând de
amdianţa monotonă, săracă în stimuli, decât una variată, atrăgătoare ca peisaj (repere pe sol).
Din cele arătate mai sus rezultă că activitatea de pilotaj, condiţionată şi susţinută de o mare
diversitate de surse informaţionale are o accentuată componentă senzorială. În cursul ei sunt
solicitaţi aproape toţi analizorii omului( vizual, tactil, propioceptiv, kinestezic, auditiv,
olfactiv, visceral, etc.).
Din punct de vedere dinamic componenta senzorială a activităţii de pilotaj este o succesiune
a celor patru faze proprii percepţiei, şi anume:
– detecţia;
– discriminarea;
– identificarea;
– interpretarea.
Detecţia constă în sesizarea apariţiei semnalului în câmpul perceptiv.
În activitatea de pilotaj detecţia se concretizează în două situaţii:
– situaţii în care se aşteaptă sau anticipează apariţia semnalului;
– situaţii în care nu se asteaptă apariţia semnalului.
Discriminarea reprezintă o etapă superioară în desfăşurarea procesului general al percepţiei.
Pentru realizarea ei intră în funcţiune mecanismele sensibilităţii diferenţiale.
Sarcina de discriminare a pilotului se complică datorită solicitării simultane a mai multor
analizori.
Funcţia discriminării pe parcursul pilotajului se deteriorează considerabil sub influenţa
oboselii şi mai ales a drogurilor, respectiv a alcoolului.
Identificarea este un nivel superior de prelucrare şi integrare a informaţiei senzoriale.
Identificarea presupune, un proces anterior de învăţare, de formare a imaginilor diferitelor
obiecte sau situaţii de stocare a lor în memorie
Estimarea riscului
Adolescenţa este o perioada de transformări pe plan social, fizic si psihic.Transformările
fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o
mare metamorfoză.Transformările pot determina sentimente de jena, timiditate, refuzul
comunicarii etc. Deosebit de importanta în aceasta perioadă este relaţia pe care
adolescentul o are faţă de propriul sau corp aflat în transformare. Legat de acest aspect
asistăm la preocupări deosebite în ceea ce priveste machiajul, coafarea părului,
îmbracamintea. Emoţiile se manifestă în această perioadă cu un mare dinamism. Au loc
treceri bruşte de la stări de fericire la stari de descurajare sau deprimare, de la sentimentul
de putere la cel de îndoială, de scădere a stimei faţă de sine. Pentru a face faţă acestor
emoţii, adolescenţii dezvolta reacţii de agresivitate şi de opoziţie fata de tot ceea ce
înseamnă autoritate (părinţi, profesori , instituţii).
Este perioada în care tinerii, încep să aibă preocupări şi activităţi care determină un factor
ridicat de risc, risc conştientizat de către aceştia.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 81
Astfel aceşti tineri îşi canalizează atentia spre activităţi care implică atât atenţia,
devoltarea reflexelor, abilităţi în miscare, etc.
Printre activităţile care implică un grad ridicat de risc sunt situate şi activităţile
aeronautice, în special cele sportive.
Mediul social conţine numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să stimuleze şi să
întreţina dorinţa de activităţi riscante: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de
control social, inegalitaţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi
la nivelul factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor
implicate în educatie.
Dezvoltarea constientizarii situaţionale
această activitate, riscantă devine benefică atât pentru tânăr, cât şi pentru societate dacă
este constientizat factorul de risc la care se supune în cadrul activităţii.
Această conştientizare a factorului de risc se dezvoltă încă din perioada pregătirii
teoretice, moment în care tânărul va analiza toţi factorii de risc la care se supune
dasfăşurând activitate aeronautică şi prin aceasta se va reduce posibilitatea unor accidente
datorate unor activităţi riscante şi faţă de care nu se cunosc toate efectele posibile.
Zborul şi rationamentul
Învaţarea primelor elemente de zbor, atât la nivel teoretic cât şi practic, necesită o
cantitate mare decizională şi mult raţionament. Astfel, antrenamentul repetat a
manevrelor din timpul zborului va conduce la pilotarea aeronavei în aşa maniera încât
organismul va fi deja învăţat să răspundă la stimuli foarte bine, sistemul neuromotor
acţionând ca un program de pilotaj. De exemplu, pentru un pilot antrenat, experimentat,
devine aproape un automatism corectarea avionului pe o pantă de aterizare dacă acesta
este sub pantă, el acţionând manşa şi comenzile motorului aproape în mod automat. Însă,
pentru un pilot începător, va fi mai greu, acesta trebuind să depună un efort analitic şi
decizional mai mare şi va trebui să gândească bine înainte de a acţiona.
Elementele de bază ale pilotajului foarte bine însuşite vor face loc în zona decizională a
creierului analizei şi altor elemente cum ar fi calculele de navigaţie, de combustibil,
purtarea convorbirilor radio, reacţiile în cazuri de urgenţă, efectuarea unui raţionament
corect sau proceduri legate de managementului zborului. Acestea implică o cantitate mare
de raţionament constient. Utilizarea unui sistem de pilot automat va uşura munca
pilotului.
PERFORMANŢE ŞI LIMITE UMANE 82
BIBLIOGRAFIE
1. Constantin Doru Blaj – “Comportamentul la volan”, Editura Medicala Bucureşti, Ediţia
1982;
2. Dicţionar de psihologie socială: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1981;
3. Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, “Cunoaşterea de sine – condiţie a întelepciunii”,
Editura Albatros Bucuresti 1986;
4. Jurcoane, Şt., Săsărman, E., Lupescu, I., Roşu, A., Berehoiu – Tamba, R., Banu, A.,
Rădoi, F., 2004, “Tratat de Biotehnologie”, vol I, Ed. Tehnică, Bucureşti;
5. Jurcoane şi colab. 2006, “Tratat de Biotehnologie”, vol.II, Ed. Tehnică, Bucureşti;
6. Popa, N.C., 2005, “Managementul calităţii grâului, în industria de morărit şi
panificaţie, din perspectiva Sistemului HACCP”, lucrare de disertaţie, master
Managementul calităţii şi inovării, Facultatea de Management, Inginerie Economică
în Agricultură, şi Dezvoltare Rurală, U.S.A.M.V., Bucureşti;
7. Ceausu, V., Pitariu, H., Toma, M., 1988, “Psihologia si viata cotidiana”;
8. Cosmovici, A., 1996, “Psihologie generala”;
9. Popa, M., 2005., “Curs de specializare în psihologie aeronautica”;
10. Popa, M., Manea, T., Rotaru, C., Oprescu, I., Ionescu, V. Trandafir, D., 2002, “Vârsta
si performanta umana în mediul profesional aeronautic”;
11. Valeriu Ceauşu, 1985, “Dimensiuni psihice ale zborului aerospaţial”;
12. Mihai Aniţei, „Psihologia personalităţii aviatorului” Edituara Press Mihaela SRL
2000;
13. AACR, 2000, „Manual pentru pregătirea teoretică a piloţilor – Performanţe şi limite
umane – Partea I – Factori umani”;
14. Marin Anton, Constantin Cristescu, Ioan Năstoiu, Valeriu Ceauşu, 1976, „Îndreptar
de medicină şi psihologie aeronautică”.
15. Regional Air services, Manual pentru pregătirea teoretică a piloţilor – Factori umani şi
performanţele pilotului
16. OXFORD Aviation Training – Complies with JAA/EASA PPL and UK NPPL
syllabuses.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s