nothing else i can say-27 de secunde


Am primit cadou un radio Philips. Zici Philips şi ai în minte o cutiuţă compactă de plastic gri, crom şi cristale lichide, capabilă să prindă şi Honolulu în pasajul de la Obor. Ăsta era o lădiţă de lemn lustruit cântărind vreo trei kile, cu adaptor de tensiune separat, care trebuie să fi transmis în direct şi versurile lui Verlaine “Les sanglots longs des violons d’automne / Blessent mon coeur d’une langueur monotonne” lansate de BBC ca semnal al invadării Normandiei de către aliaţi pe 6 iunie 1944. L-am privit amuzat şi încântat, îmi plac lucrurile vechi, chiar dacă nu mai sunt bune de nimic. Sau poate tocmai de asta. Stătea frumos pe biroul meu, mai ales după ce am pus pe el veveriţoiul disperat din Ice Age. “Nu ţi l-am adus de decor. Bagă-l în priză şi dă-i drumul”. “Merge?” Am clătinat din cap neîncrezător. Filips avea două butoane, atât: unul de pornire, unul de oprire. Nu s-a auzit decât clic când am apăsat, în rest linişte şi pace, nici măcar zgomot de fond. Am zâmbit şi m-am lăsat pe spate în scaun făcând gimnastică de gât. Mi se părea definitivă şi relaxantă fireasca tăcere a unchiului Fil, ca a unui bătrân înţelept zen. Ce minunat ar fi ca mulţi dintre cei cu care sunt silit să stau de vorbă să deschidă gura şi să rămână cu ea aşa fără să scoată vreun sunet, vreme de câteva minute, şi pe urmă s-o închidă la loc. Cred că am tresărit ca americanii care auzeau la radio deschiderea navei-cilindru marţiene simulată de Orson Welles prin rotirea unui capac de borcan într-un vas de closet. O voce feminină zicea cum va fi vremea. După care, muzică, Vaya con Dios. “Nu prinde altceva decât Radio România Actualităţi”. “Bine, dar de ce atât de târziu?…” Abia atunci am văzut luminiţa verzuie aprinsă în cerculeţul de lemn de pe fruntea lui Fil. Ochiul magic.

Aşteptasem să se întâmple ceva imediat, instant, în cel mult câteva secunde. Ca atunci când deschid telefonul mobil sau radioul maşinii sau televizorul sau un computer. Sau când aştept să mi se răspundă pe loc la întrebări, concis şi clar. Nu vreau amânări, mă enervează pauzele, ezitările. Chiar şi de la cei apropiaţi, de la oameni la care ţin, cer uneori răspunsuri turbo în titluri de ştiri, în vreme ce ei tac şi mă privesc îngrijoraţi, ca pe un Sony.

Anii lungi ai copilăriei în care stăteam în întuneric lângă o ladă mai mare şi mai prăpădită deja decât Fil, ascultând teatru radiofonic sau poveştile de la “Noapte bună, copii!”, şterşi de atâta vreme scursă prin mine, veneau înapoi. L-am închis pe Fil şi l-am lăsat câteva minute să se răcească. Pe urmă l-am deschis din nou şi l-am cronometrat pe moşneag cu ceasul meu digital. Douăzeci şi şapte de secunde. Atât îi trebuia ca să se trezească.

În fiecare dimineaţă când ajung la birou las storurile, sting lumina şi îl deschid pe Fil. 27 de secunde mă las pe spătarul scaunului şi aştept luminiţa verde. Când încep să se desluşească primele vorbe, îl închid.

CTP


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s